22 februarie , 2024

BĂTĂI PE MINUT

BĂTĂI PE MINUT

Povestire scrisă de Tudor Antemir, aleasă de Irina Georgescu Groza la Creative Writing Sundays, pe 28 ianuarie 2024, la tema: „o întâlnire (festivă sau informală) la 10/15 ani de la absolvirea liceului/facultății, la care care se întâmplă ceva cu unul dintre participanți (fost elev sau profesor)”.

 

Paznicul face plictisit semn spre poarta deschisă. În fața gardului, trei adolescenți. Glugi pe cap, păr peste ochi. Pasează cu piciorul o cutie goală de Redbull. E sâmbătă, ora prânzului și zdrăngănitul tablei pe asfalt sfâșie ritmic liniștea străzii. Îmi aranjez sacoul, îmi verific șlițul și intru în curtea liceului. Zgomotul porții închise în urma mea. Gust metalic pe limbă.

— Plecați, mă, de-aici cu gălăgia voastră, le spune portarul băieților.

Ei se opresc, mă conduc cu privirea. Milă? Frică? Scârbă? Cred că nici ei nu știu. Gol în stomac, ca în fiecare zi când intram aici. Îmi verific pulsul pe ceas. Un pic crescut, nu îngrijorător. Mă grăbesc spre curtea interioară. În urma mea, zgomotul cutiei reîncepe.

E numai clasa noastră, nu are cine să-și bată joc de mine când străbat curtea. La intrarea elevilor, mici bisericuțe, găștile de acum zece ani. Unii mă văd, câțiva salută din priviri, nimeni nu mă întâmpină. Senzația de izolare la marginea grupului, spectacolul mediocrității. Talentul de a mă face invizibil. Mă uit după Amalia. A venit, e la câțiva pași. Rochie albastră, culoarea florilor de nu-mă-uita. Lângă ea, Vera Dumitrescu, Roxana Pană și Eliza Marcu.

— Ce bine îți stă roșcată, spune Roxana mângâind o șuviță a Elizei. Și rochia asta verde, love it.

Mână la gură. Gest teatral de uimire. Nimic despre cât s-a îngrășat Eliza.

Eliza intră în jocul de-a orbirea, zâmbet cochet, mulțumește.

Vera admiră broșa Roxanei, o atinge cu mâna dreaptă, ocazie pentru celelalte să remarce un inel cu piatră. Chiote, îmbrățișări, țopăit pe glezne.

Se întorc spre Amalia cu priviri jenate. De ce? Și de ce zâmbește Amalia trist?

— Ami. Ce bine că ai venit, zice Vera. Ar fi fost groaznic să nu te vedem.

— Azi m-am hotărât, răspunde Amalia.

Zâmbet stingher, voce melodioasă, copilărească. Apoi mai încet, îmi încordez auzul.

— Să ratez întâlnirea ca să ce? Să stau să sufăr după…?

Aștept.

— Dobitoc?

Senzație ca de greață. Dar nu e asta. Vine de undeva dinspre tălpi, se concentrează între picioare și îmi înfierbântă respirația. Mă uit la ceas. Puls o sută treizeci. Fac exercițiile pe care mi le-a arătat Tamara la terapie. Inspir, expir, de câteva ori, pe nas.

Amalia mă vede. Își ferește privirea. Mă holbez? Se întoarce din nou spre mine, zâmbind. Căldură, bunătate. Se apropie.

— Cosmin. De când nu te-am văzut? spune ea, lungind vocalele ultimului cuvânt.

O aluzie că i-a fost dor? Mi s-a părut întotdeauna că mă înțelege mai bine decât lasă să se vadă. Că privește dincolo de aspectul fizic. Ce a căutat cu Marinescu aproape toată clasa a douăsprezecea? Un accident. Dovadă a inocenței și răbdării ei. Dan Marinescu. Bagaj genetic bun, lichea. Genul de coleg care: îți ascundea caietele; băga extinctorul pe sub ușă când erai la WC și te umplea din cap până în picioare de pulbere albă; lansa zvonuri (nefondate) despre diformitățile sexului tău. Când s-a despărțit Amalia de el, jubilam văzându-l cum se târa după ea cu privire de câine bătut. De asemenea, visam. Bagajul meu genetic? Gunoi. Am fost făcut prea târziu. Dar educație? Caracter? Aici strălucesc. Atunci, liceul s-a terminat prea repede. Poate acum, dezamăgită de un Dobitoc, e pregătită să mă vadă.

— Da, răspund eu.

Inspir-expir, inspir-expir. Ca să mă vadă, trebuie să mă gândesc bine ce spun mai departe, dar sunt un pic amețit din cauza pulsului.

— Bine, hai că vorbim, spune Amalia, mă duc să mai salut oameni.

Până se strânge toată lumea, până intrăm în fosta sală de clasă, bătăile inimii revin la normal. Ne așezăm la vechile noastre locuri. Obscenități vechi răzbat prin stratul subțire de vopsea de pe bănci. Apare și Emil, ușor transpirat, mereu întârziat. Diriginta se uită la el și ridică sprâncenele. Nimic nu s-a schimbat. Asta spune privirea ei. Dar ea s-a schimbat. Știu fizionomia asta de la părinții mei. Declinul brusc al corpului la sfârșitul vieții. Îi zâmbesc și îmi zâmbește. Elevul ei preferat, sunt sigur. N-am chiulit niciodată, nici când chiulea toată clasa, nici când îmi luau ghiozdanul și mă amenințau cu bătaia. Caracter.

Emil se așază lângă mine în bancă. Gâfâie sau râde? Mă bate pe spate.

— Ce faci, băi Neacșule? îmi zice. Credeam că nu mai dai pe aici, la cât te-au chinuit ăștia. Dar stai, că ție ți-a plăcut mereu la pușcărie.

Face pe nebunul, nu era un elev rău. Inteligent, zero ambiție. Singurul care s-a purtat normal cu mine în liceu. Prieten? Nu știu, dar nu-i era rușine să fim văzuți împreună, cum le era celorlalți. Un om fără insecurități, ar spune Tamara.

— Mamă, ce s-a băbit diriga, zice el. Nasol. În rest? Lume bună și foarte bună.

Și cu asta, gata, Emil e deja în conversație cu jumătate de clasă. Abilități sociale. Asta și-ar dori Tamara și de la mine. Dar e greu când fața ta e ca o mască de cauciuc întinsă asimetric și te naști cu corzile vocale ale unui om de optzeci de ani.

Cineva a făcut un mic catalog din care diriginta ne strigă numele și ne invită să ieșim pe rând în față să povestim. Mă cutremur. Facultăți care cu greu se pot numi studii superioare. Cristi Anghel se laudă cu o spălătorie auto. Magda Bunescu spune că marea ei realizare sunt cei doi copii. Credeam că suntem într-o instituție de învățământ. Premianții clasei se prezintă ceva mai bine. Codreanu și Gavrilă – medicină, Anca Drăgoi – cercetător nuclear, iar Baraulea, Dincă și Melinte au făcut automatica. Când îmi vine rândul, știu că nu am concurență, mă pregătesc să savurez momentul.

— Bun. Fără falsă modestie, încep eu, cu vocea metalică pe care Tamara mă ajută să n-o mai urăsc. Prima facultate absolvită? Dreptul. Șef de promoție. Apoi. Master în Dreptul afacerilor. Apoi. Managementul afacerilor, în cadrul A.S.E.

Mă uit în clasă. Colegii mă privesc cu ochi mari. Intimidați. Apoi. Doctorat. Apoi. Cărți publicate la diverse edituri academice. Șase. Unii se foiesc pe scaune. Rostesc titlurile, pe rând. Capete plecate, își privesc pupitrul. Chiar și Amalia. Colțul unui zâmbet sub șuvița blondă. Apoi. Articole publicate în reviste de specialitate. Le recit și lor titlurile din memorie. Emil mă privește zâmbitor, clatină ușor din cap. Oftaturi, pufnete. Nu mă interesează, nu-i menajez. Vreau să știe ce înseamnă performanța academică. Suntem adulți acum, astea sunt lucrurile care contează. Cineva aplaudă. N-am terminat. În câteva secunde, toți aplaudă. Fluierături, strigăte de bravo.

— Hai, Neacșu, ne-ai dat gata, strigă diriginta peste vacarm. Mai lasă-i și pe alții.

Mă dau bătut, mă întorc în bancă. Colegii evită să mă privească în ochi. Mai puțin Emil.

— Bravo, Cosmine, te-ai pișat pe noi, îmi spune el la ureche. Asta ți-ai dorit de mic, nu?

 

Pe drum spre restaurantul unde continuă întâlnirea, mă gândesc încă la vorbele colegului meu de bancă. Nu are dreptate. Să-ți prezinți atuurile nu înseamnă să jignești. Voiam doar să știe că am reușit. Singur împotriva tuturor umilințelor. Care dintre ei ar fi fost în stare? Mi-aș fi dorit să aud părerea Amaliei, dar a rămas în urmă. Discuta cu grupul lui Marinescu, așa că n-am stat s-o aștept.

La restaurant, Emil continuă să mă certe.

— Îți dai seama că ești ca toți ceilalți, nu? Crezi că numai tu ai venit aici cu ceva de demonstrat? Cât ești tu de deștept, nu înțelegi nimic. Cu ce te deosebești acum de Anghel, de exemplu? Cu Porsche-ul lui și cu spălătoria auto? Sau de Popeasca, cu soțul care îi cumpără Vuitoane?

Două whiskyuri date pe gât la sosire îl fac mai incisiv decât de obicei.

— Toți vă credeți mai buni decât ceilalți, ați venit să v-arătați mușchii. Hai că m-am enervat. În fine. Te înțeleg, ai o tonă de frustrări. M-așteptam doar să fii mai elegant.

Îl ascult pe jumătate absent. Nu numai pentru că Tamara mi-a spus să nu mai interiorizez vocile critice, ci și pentru că mă întreb dacă mai vine Amalia. Apare după jumătate de oră, împreună cu grupul de mai devreme. Veseli. Marinescu are o sacoșă roșie de cadou.

Amalia vine spre noi. Emoții. Emil o salută cu două degete la tâmplă.

— Ai venit să vorbești cu bunul tău prieten? zice el zâmbind, apoi se ridică brusc și se duce spre bar cu paharul gol în mână.

— Nu-l lua în seamă, spun eu. E supărat pe mine, zice că m-am dat mare.

— A, da? Nu mi s-a părut, îmi răspunde și se așază lângă mine. A fost impresionant. La urma urmei, ai muncit enorm, e normal să fii mândru.

Vera, Eliza și Roxana ne zâmbesc de lângă bar. Recunosc expresia din ochii lor. Ce cauți lângă ăla? Ridică paharele. Le ignor. Amalia le face cu mâna.

— Am știut mereu că o să fii cineva. Mă bucur mult pentru tine, îmi spune ea, apoi se ridică și mă îmbrățișează. Miros de șampon. Parfum. Moliciunea pieptului ei, dincolo de câteva straturi textile. Mi se face rău. Aud ceasul piuind. Alarma de puls.

— Amalia, eu… voiam să spun… scuză-mă, trebuie să ies un pic la aer.

Mă ridic și am senzația că toată lumea se uită la mine. Vreau să evit atacul de panică. Pe terasă, încerc să îmi fac exercițiile de respirație. Se apropie Alex Bălan, prietenul cel mai bun al lui Marinescu.

— Ce palid ești, Neacșule, zici că ești mort, ce-ai pățit? Ia o gură de ceva, îmi spune și îmi întinde paharul.

— Nu beau alcool, îi spun cu voce stinsă.

— Ia, mă, că-ți face bine.

Pulsul nu-mi scade. Mă uit la pahar.

— Whisky? zic.

— Cu un strop de Redbull. Ia un pic, o gură, să te liniștești.

Nebunie, îmi zic. Pericol. Dar m-am săturat, vreau curaj, vreau să fiu dezinvolt. Amalia mă așteaptă și eu stau aici și respir pe nas. Iau paharul din mâna lui Bălan și îl dau pe gât. Apoi îmi desfac ceasul și îl bag în buzunar.

Amalia nu mai e. Mă învârt, amețit de puls sau de băutură, printre colegi. Râsete. Oamenii râd din varii motive, nu e totul despre tine, ar spune Tamara. Câteva palme pe spate. Domnul campion. Nu o găsesc. Ajung în holul de intrare. Prin ușa întredeschisă de la toaletă, surprind o străfulgerare albastră. Rochia Amaliei. Mă apropii. O văd pe jumătate, reflectată în oglinda lavoarului. Acum o văd din spate. O mână i se strecoară pe sub rochie, între pulpe. Marinescu. Dau să îi sar în apărare, dar ea se întoarce și îl sărută, își încolăcește un picior în jurul lui. Vreau să privesc, dar nu pot. Mă întorc la masă și mă așez. Nu mi-a fost niciodată atât de rău. La scurt timp, Marinescu. Cu sacoșa de cadou. Nu, nu vreau să vină spre mine.

— Atenție, vă rog, strigă el.

Toată lumea se întoarce spre noi, râzând.

— Domnului Neacșu Cosmin, din partea colectivului, pentru deosebitele sale realizări. Îi oferim acest cadou, care să îl ajute să atingă noi culmi.

Rămân nemișcat. Cămașa udă, lipită de corp. Greață. Îmi bubuie capul. Marinescu scoate din sacoșă o cutie și o ridică deasupra capului. Apoi mi-o arată. Prin ambalajul transparent, o față de păpușă. Turtită, cu gura roșie căscată obscen.

— Pentru instrucțiuni de utilizare, îți stăm la dispoziție, mai spune el.

Aplauze, râsete.

Emil se apropie clătinându-se, ia cutia, o rupe, scoate și desface creatura jalnică. O femeie stoarsă, de coșmar.

— Mă lași să o invit pe prietena ta la dans? îl întreabă pe Marinescu și pleacă cu păpușa în pași de vals.

Marinescu râde, Amalia râde, toată lumea râde. E simpatic prietenul meu. Privirea mi se întunecă dinspre margini. Un cerc care se strânge, ca într-un film mut. Văd ca prin periscop cum colegii se apropie de mine, toți deodată. Se înghesuie, îmi iau aerul și lumina. Nu poate fi foarte rău, îmi spun. M-ar avertiza ceasul. Apoi îmi amintesc că l-am scos de la mână.

#tudor antemir

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *