Povestire scrisă de Marilena Demian, aleasă de Cristina Ispas la Creative Writing Sundays, pe 18 octombrie 2026, la tema: „un text – poate fi și un flash – despre ideea de frumusețe (în special frumusețea fizică)”.
CEA MAI FRUMOASĂ AKI DIN LUME
Soarele de octombrie e moale și auriu. Sunetele orașului par să se fi topit și să curgă lent precum mierea din fagure. Pașii mei împrumută ritmul anotimpului. Nu am o țintă precisă. O iau încet spre piață. Îmi place revărsarea de roade ale toamnei, ultimele adunate la strânsul grădinii. Și mirosul lor inconfundabil.
Cumpăr un kilogram de struguri ceasla.
— Luați-i pe toți, doamnă, pe ăștia îi mai am!
— Nu, mulțumesc, ce să fac cu ei, cât să mănânc, că sunt singură.
Ies din piață pe cealaltă parte, cu punga de struguri atârnându-mi greu în mână și îmi dau seama că nici măcar de struguri nu mi-e poftă. Altădată trebuise să mă lupt cu mine ca să nu mănânc prea mulți, îmi plăceau la nebunie, dar știam că îngrașă și pe vremea aceea aveam mare grijă de siluetă.
Gândul mă întoarce în timpurile când, toamna, era treabă multă în gospodărie cu conservele și murăturile. Soacră-mea dădea mobilizarea generală de la începutul lui septembrie, cu ture regulate prin piață pentru a vedea starea recoltelor. Când decidea că nemernicii de țărani au mai lăsat din prețuri, pornea la atac. Se interesa despre cum au fost cultivate plantele și respingea exemplarele prea mari și perfecte, zicea că sunt îndopate cu otrăvuri și că ea alege numai din alea crescute natural.
În casă se gătea mult și se vorbea obsesiv despre hrană. Toată lumea mânca pe săturate, mai puțin eu. După ani de autocontrol, stomacul mi se micșorase, apetitul îmi era ținut în frâu, deși uneori mă sculam pe furiș și mâncam la douăsprezece noaptea atât de mult, încât pe urmă trebuia să vomit. Paul era tare mândru când mergea la braț cu mine la nunți și petreceri unde participau colegi și colege de ale lui, peste care anii treceau urât. Domnul judecător Gavrilă de la Curtea de Apel are o nevasta-trofeu, spusese un tânăr magistrat întors de la un stagiu în Statele Unite, și noua poreclă se răspândise ca fulgerul, depășind-o pe aia cu frumoasa și bestia. Diploma mea de profesoară, serviciul meu nu se puneau la socoteală. Nici măcar la înmormântarea lui nu scăpasem de privirile pofticioase ale unora dintre colegi.
Acum, cămara e goală, plita rece, casa miroase a lavandă.
Aki începe să tragă de lesă spre parc. Nu am mai fost demult aici. Copacii și-au împreunat coroanele, intru ca într-un tunel la capătul căruia sclipesc raze de soare. E locul unde veneam cu Cosmin, după ce îl luam de la grădiniță. L-au modernizat. Leagănele noi, toboganul și caruselul sunt vopsite în culori aprinse, pe jos e o mochetă care imită iarba. Mămici stau pe bănci, cu ochii în ecrane.
Mă așez și eu, iar Aki se așază în fund lângă mine, urmărind cu mișcări largi ale capului joaca copiilor. Un băiețel se apropie în fugă, cu brațele deschise, dar se oprește brusc și întreabă, cu ochii la ea:
— Pot să-l îmbrățișez?
— Da, dacă vrei. E foarte cuminte!
El îi cuprinde gâtul și își lipește obrazul de coama ei leonină.
— Ce rasă e? Cum îl cheamă? Câți ani are? E fetiță sau băiat? îngrămădește el întrebările, cu ochii închiși de plăcere.
— E fetiță, o cheamă Aki. E rasa Akita, îi spun, dar e mai specială.
— Nu am mai văzut niciodată rasa Akita.
— Are cinci ani.
— Și eu am tot cinci ani peste… se gândește puțin, mișcându-și degetele de o mână, peste patru zile.
— Mulți înainte!
— Mulțumesc, răspunde el.
Aki a fost unul dintre puii cățelușei unor vecini. E un exemplar nereușit de Akita, fiindcă are o coamă mare ca de leu. Stăpânii fost dezamăgiți când au văzut-o, dar le-am spus că o iau eu.
— Ce câine urât! strigă un adolescent tatuat care trecea pe acolo, ținând de gât o fată cu părul roz și inele în nas și urechi.
Puștiul îl urmărește cu privirea și zice încet:
— Cum să fie urâtă, nu vezi ce frumoasă e?
Mama copilului vine spre noi, iar el se ridică și îi îmbrățișează burta mare, așa cum făcuse adineaori cu cățelușa.
— Uite, mami, ce frumoasă e, strigă el, e fetiță, are cinci ani și o cheamă Aki, pentru că e o Akita mai specială.
Femeia se apropie cu pași lenți. Ne privim câteva clipe și chipul ei ajunge la mine din trecut.
— Lenuș?
— Doamna Gavrilă?
Când Cosmin a adus-o prima dată acasă pe Lenuș, le-am spus că e mai bine să intre direct în camera lui, până o pregătesc puțin pe soacră-mea. Știam precis ce ar fi spus. Lui Cosmin nu i-ar fi păsat, dar de fată îmi era milă. Nu voiam să treacă prin ce trecusem eu în urmă cu aproape treizeci de ani, când Paul intrase pe ușa maică-sii cu mine de mână.
— E țigancă! decretase ea. Cum de a găsit-o Cosminuș tocmai p-asta? a zis ea mai târziu, când eram doar noi două.
— E brunetă, Lili, are tenul măsliniu, e tare drăguță!
— Aș! E mironosiță. Ți se pare normal să vină la băieți acasă, la vârsta asta?
— Cosmin a împlinit optsprezece ani, Lili, și fata îi e colegă de liceu. Învață împreună pentru bac.
— Învață pe dracu’, noaptea cu veioza stinsă. Ce proastă poți să fii. Acu’ e drept că mai bine să le aducă acasă decât să umble teleleu după ele. Da’ nu mai tot zice că învață.
La fel îmi spusese pe vremuri și mie. Că e mai mulțumită ca Paul să-și aducă fete acasă decât să umble el după ele, deși pe vremea ei fata nu ar fi trebuit să intre în casa bărbatului decât după cununie. Nu am întrebat câte alte fete le mai trecuseră pragul, până la mine.
— Știi de ce te-am acceptat pe tine, până la urmă? îmi zisese soacra mult mai târziu, când era deja la pat, aproape înțepenită, și eu venisem cu ligheanul s-o spăl și s-o schimb.
Nu mă mai interesa de ce mă acceptase, acceptarea ei mă costase ani de umilință și trudă. Am schimbat vorba și ea a uitat ce-a vrut să spună.
Câteva săptămâni mai târziu și-a amintit din nou. Abia mai vorbea, vocea îi era ca o șoaptă spartă, gâfâia și tușea slab, fără vlagă. Îmi prinsese mâna cu degetele ei descarnate și mă strângea cu o putere de care nu o mai credeam în stare.
— Te-am acceptat, a șuierat ea, fiindcă ai așa niște ochi…, sunt bătrână da’ n-am mai văzut așa mari și albaștri. Parcă ești o cadră. M-am gândit c-o să-i faci copii frumoși. Eu am suferit că Paul a semănat mai mult în neamul lu’ tat-so, Dumnezeu să-l ierte, mare și năsos, cu patrușapte la picior. Făcu o pauză, să-și tragă sufletul. Io m-am măritat cu tat-so că n-aveam încotro, eram sora a mai mare și maica, Dumnezeu s-o hodinească, m-a forțat, că să intru în avere. Averea ca avere, da’ de el nu mi-a fost drag. Am zis că lasă că o să fac copii să semene și în neamul nostru. Acu’ dacă Paulică a ieșit să semene cu tat-so, am zis că măcar o nevasta cu oase subțirele ca tine, cu pielea albă și ochi albaștri o să facă copii ca ea. Și tu nu l-ai făcut decât pe Cosmin și el seamănă tot în neamul lor. O să mor de focul ăsta.
Vocea ei stinsă îmi sună în urechi în timp ce o privesc pe Lenuș. Băiețelul îngenunchease din nou să o îmbrățișeze pe Aki.
Ea se apleacă și își întinde mâinile către mine. Ni le strângem. Ale ei sunt foarte reci.
— Vino aici, îi zic, trăgându-mă spre capătul băncii, nu sta în picioare.
Se așază lângă mine cu grijă, icnind ușor. Abdomenul proeminent o obligă să stea răsturnată pe spate, cu picioarele puțin depărtate, dar își păstrează grația pe care i-o știam. Respiră adânc. Fac și eu la fel. Parfumul ei îmi gâdilă plăcut nările. Poartă o rochie elegantă de lână, cu bustul brodat cu flori și frunze și cu fusta largă. Culorile broderiei, crem, portocaliu, verde crud și ruginiu, joacă pe tenul ei măsliniu, luminându-l.
— Ce mă bucur să vă revăd, doamna Gavrilă, spune ea, întorcându-se ușor către mine.
— Și eu, draga mea. Îi ating ușor mâna care se sprijinea de bancă. Felicitări, adaug, ești mămică! De doi, în curând, după cum văd.
— Da, zice ea.
În tăcerea care se prelungește, un leagăn se aude scârțiind strident și monoton.
— E fetiță.
Tace iar, iar eu văd în fața ochilor o Lenuș în miniatură, cu părul negru prins cu o fundă bogată făcută dintr-o panglică albă.
Purtase panglici albe în păr tot timpul cât a stat la noi. Îi spusesem o dată că îmi place și de atunci le-a purtat mereu. Nu știu cum de nu alunecau din pletele ei mătăsoase, lungi până la talie, mătase pe mătase. Probabil că le prindea cu ceva.
— Mamă-sa știe că stă la noi? bombănea soacră-mea uitându-se după ea când plecau de la masă în camera lui Cosmin.
— Știe, am vorbit cu ea la telefon.
— Da’ tat-so?
— Lili, ți-am spus că n-are tată.
— Toți copiii au tată, zicea ea. Al ăsteia precis că e un arab din ăla din Africa. Și a dat Cosminuș al nostru tocmai peste asta.
— E o fată bună, Lili, învață bine, vezi că îl face și pe el să învețe. Nu are bani de meditații, dar repetă cu el acasă tot ce face el la meditații. E mult mai bună ca el la școală, ea trage de el. Or să dea amândoi admitere la drept.
— La drept, pufnea soacra, ce să caute ea la drept? Judecătorii sunt bărbați, cum e Paul al nostru și cum a fost și tat-so.
Când izbucnise pandemia, Lenuș hotărâse să se întoarcă acasă. Nu mai putea străbate orașul de la nord la sud și înapoi, să își viziteze mama și bunica. Cosmin a fost furios.
— Cum să pleci, tocmai acum? îl auzeam strigând prin ușa închisă a camerei lor. Nu distingeam ce zicea ea, cu vocea defensivă, dar el continua să strige. Dacă pleci, să nu te mai întorci!
Glasul ei era tânguitor, dar el a ieșit și a trântit ușa. Am clătinat din cap, până și la nervi îi semăna lui Paul.
— Înțeleg că vrei să fii cu familia ta, i-am șoptit fetei. Sună-mă! Avea ochii umezi și își trăgea nasul.
I-am întins o batistă, o sacoșă cu mâncare și i-am chemat un Uber. A continuat să mă sune, din când în când. Îi vorbeam lui Cosmin despre ea. Ei nu se mai vedeau la școală, fiindcă învățau online.
— Lasă-mă în pace, nu mă interesează! E o egoistă, a plecat tocmai acum, când avem bacul și admiterea. A ales, să fie sănătoasă.
Apoi ea n-a sunat câteva săptămâni și, când a făcut-o, glasul îi era înecat în lacrimi.
— A murit mama, mi-a spus, printre suspine. Nu ne-au lăsat nici măcar s-o vedem, au înmormântat-o într-un sac de plastic.
— O, îmi pare tare rău, Lenuș. Cu ce să te ajut? Ai nevoie de bani?
— Nu, a zis ea repede, mulțumesc. Ne descurcăm.
Mi s-a părut că am jignit-o cu oferta asta. Dar ce puteam să-i spun, cum s-o ajut? Aș fi vrut să fiu lângă ea, s-o iau în brațe, să plângă pe umărul meu, dar îmi era frică să ies în oraș, din cauza virusului. Nu m-a mai sunat de atunci. Cosmin mi-a spus mai târziu că nu se prezentase la bacalaureat și că nu mai știa nimic de ea.
Mă bucur să constat că nu e supărată pe mine. Pare să-i meargă bine, are copii, o tunsoare îngrijită, poartă o poșetă elegantă. Nu știu cum să continui discuția, aș fi vrut să-i pun o mie de întrebări, dar îmi e jenă.
Ea își dă deoparte o șuviță de păr de pe obraz.
— Azi am aflat că am luat baroul, îmi spune, cu ochi sclipitori. Sunteți prima persoană căreia îi spun. N-am crezut că o să-l iau, din cauza… și își atinge pântecul proeminent, dar asta mică mi-a purtat noroc. O să stau cu ea acasă un an. Cu Dănuț n-am putut, am lucrat până în ultima clipă.
Copilul își culcase pletele negre pe blana bej-cald a câinelui.
— E vaccinată și deparazitată, zic, prinzând privirea mamei către băiețel.
— Nu-i problemă, zice ea, îl las mai liber, să facă anticorpi. Cosmin ce mai face?
Întrebarea mă ia prin surprindere.
— E… e bine. E de câteva luni la Washington, la Georgetown University. Mai face niște cursuri și vrea să-și ia baroul american.
— Era visul nostru, spune ea.
O privesc surprinsă. Nu avusesem idee despre visul acesta. Crezusem că era ideea a fiului meu. Ea continuă:
— Vorbeam pe vremuri să plecăm împreună. Știu că era o prostie… adică, pentru mine era o prostie, dar ne plăcea gândul să facem asta împreună. Mă bucur că a reușit.
— Nu știu dacă a reușit, deocamdată studiază, dar e foarte greu. A dat și aici baroul, dar nu era convins că vrea, sau n-a fost destul de pregătit, nu știu, că nu l-a luat. Să vedem ce-o să facă. A trebuit să vând casa de la Snagov ca să fac rost de bani să plece, simt nevoia să adaug, apoi îmi mușc buzele.
Băiețelul o mângâie pe Aki.
— Uite, mama, ce scumpă e!
Aki își ridică botul spre noi. Lenuș nu-și poate opri un mic gest de surpriză, pe care încearcă să-l ascundă, aplecându-se să o mângâie pe coamă.
— E… a avut ceva… ?
Dau din cap.
— Da, a avut o tumoră malignă pe globul ocular. A trebuit să-i extirpe toată partea aceea a craniului. Acum e bine.
Capul desfigurat al câinelui se odihnește pe umărul băiatului, care îl mângâie apăsat.
— Ești cea mai frumoasă Aki din lume, îi șoptește, iar ea pare că înțelege și se topește sub mângâierea lui, închizând de plăcere singurul ochi și crănțănindu-și slab dinții dezgoliți.
Copilul își ridică privirea spre noi. Mă trag instinctiv către spătarul băncii.
De pe fața lui smeadă mă privesc doi ochi mari, albaștri, aidoma cu ai mei.
