Povestire scrisă de Ania Vilal, aleasă de George Cornilă la Creative Writing Sundays, pe 2 octombrie 2022, la tema „o povestire pe tema dedublării ”.
Adică ce să mai fac? Cât să mai stau cu toată frica din mine? Cu tot dezgustul pentru plăcerea care creşte în corpul meu când îl văd că se apropie de mine şi mă pipăie fără întrerupere cu o mie de mâini? Şi eu nu mă pot sătura, ai zice că-mi doresc aceste atingeri să se repete la nesfârşit şi dincolo de piele. Este natural şi normal doar, aşa am fost învăţată de la 10 ani că este iubirea. Nu e viol, nu e o agresiune, este IUBIRE cu toate literele mari, cu gâfâieli prelungite în timp ce silabiseşti cuvântul. În oglindă eşti neagră ca noaptea. Chipul lui a devenit chipul tău, nu poţi nega. Te mângâi cu voluptate pe faţă, pe buze, şi plimbi degetul în gură, gata să-ţi prestezi numărul. Îi simţi mâinile ce lasă urme pe sâni, ce se cuibăresc fierbinte în chiloţi şi te invadează fără milă cu cea mai mare IUBIRE din lume. Nu poţi să te odihneşti, nu ai voie, trebuie să fii pregătită în orice moment, să-l primeşti pe pielea ta, în inima ta, să se spele cu sângele tău inocent. Jură pe orice icoană că el te iubeşte, că el e Tatăl, primul şi ultimul de la care poţi afla orice sens. Nu îl poţi pierde! Frica e tot IUBIRE, ce dracu’ credeai? Fiorii te înalţă, te ţin pe linia cea mai subţire pe care se văd bătăile inimii. Înghite lumina albă şi respiră, hai, mai înghite! Acum primeşte-mă între catete, să te-nchid ca o ipotenuză. Lasă cărţile deoparte, strică ochişorii aştia frumoşi care trebuie să mă vadă numai pe mine! Mai înveţi şi mâine, oricum IUBIREA pe care o primeşti acum e tot ce contează. Da, da, asta e tot ce contează! Și termină acum, alea sunt lacrimi de bucurie, da, ştiu. Eşti atât de frumoasă, semeni cu mine atât de mult, te-am dorit cu toată fiinţa mea de când te-am văzut, îmi venea să-ţi distrug și obrăjorii, şi mânuţele, şi corpuşorul tău delicat. Ce noroc pe mine… N-o să mai dureze mult până dispare şi ea, atât a fost rolul ei, un mijloc de transport şi atât, tu eşti doar eu la apogeu, de aici nu se mai poate decât zbura. Numai aşa vezi îngerii. Totul este corect şi bine acum. Nu fugi, nu te zbate, rămâi în acelaşi cerc. Oricâte măşti dai jos, eşti aceeaşi frică. Şi începi să dai, îi deformezi faţa, îi distrugi oasele, trăsăturile nu mai există, ci doar carne sângerândă şi tot dai şi nu oboseşti, sângele ţâşneşte precum focurile de artificii, deja te-ai obişnuit să fii roşie şi încă mai dai când cineva încearcă să te smulgă din ceva care nu-ţi mai aparţine. Dacă tu, da, tu, te uiţi la mine acum, spune-mi, sunt suficientă, vie sau moartă?
