Povestire scrisă de Ioana Unk, apreciată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „Are un personaj rotund, bine construit, credibil, cu insight-uri vii legate de decizii și nu numai. Îmi place felul în care textul surprinde fața domestică și „cuminte” a depresiei.”
Mâna fermă, cu degete butucănoase, dar agile, a coafezei mele înșfacă foarfeca de filat, după ce mă întreabă retoric dacă „să îmi fileze puțin părul”. Tocmai convenisem că nu voi face nici de data asta vreo schimbare revoluționară în ceea ce privește culoarea părului meu sau coafura și că „bobul”, poate puțin mai scurt îmi va veni la fel de bine, când mi-a sunat telefonul. Recunosc melodia, e soțul meu.
— Te deranjează dacă răspund? o întreb pe Angela, fâstâcindu-mă. Știu foarte bine că nu prea suportă întreruperile, mi-o spune de fiecare dată când clienta de dinaintea mea îi cere să ia câte o pauză.
— A, nu, îmi răspunde ea fals și se preface că aranjează niște perii de păr într-un container de inox. Știu că stă lângă mine ca să fie sigură că nu pierde nicio replică. Laura, colega ei de salon ar face la fel dacă nu ar fi prinsă cu o clientă mai interesantă decât mine.
— Săruʼ mâna, Ela! sună vocea soțului meu. Sunt în drum spre casă și mă întrebam dacă avem nevoie de ceva în materie de alimente.
O aud pe Angela chicotind cu trei perii în mână.
— Da, iei, te rog, ceva iaurt de fructe? De care vrei tu. Mulțumesc!
Mă grăbesc să închei convorbirea cu soțul meu și ridic privirea spre Angela, care mă așteaptă zâmbind și mă întreabă intrigată:
— Ai vorbit cu soțul tău? Așa vorbiți voi?
— Da, era soțul meu. Așa, cum? ezit eu.
— Așa, cu „te rog” și „mulțumesc”? Adică l-ai rugat pe soțul tău să ia iaurt? Sunteți niște figuri, știi? continuă ea, renunțând să își mai ascundă câtuși de puțin amuzamentul.
— Tu vorbești altfel cu soțul tău? îndrăznesc eu să cer lămuriri.
— Ah, eu i-aș fi spus „Sandule, ia niște iaurt!” Atât! Simplu! Doar suntem căsătoriți! Cred că s-ar tăvăli pe jos de râs dacă l-aș lua cu „te rog”. Daʼ ce, nu-i și casa lui? El nu mănâncă din ce cumpără? Auzi, daʼ voi de câți ani sunteți căsătoriți?
— De patru ani, îi răspund eu, deși sunt aproape sigură că își amintește cum m-a coafat în ziua nunții mele. Nu prea înțeleg sensul întrebării, probabil Angela încearcă să-și explice politețea conversației noastre, sau poate încearcă să-mi arate că e exagerată. Nu știu, n-ar fi prima dată când dinamica relației cu ea mă pune în dificultate.
Discuțiile de la salon, purtate de cele trei coafeze cu cele trei cliente ale lor, uneori și în diagonală, de la un scaun la altul, cu replici aruncate peste paravanul în spatele căruia tanti Nela face manichiura sau pedichiura celei de-a patra cliente, m-au epuizat, așa că mă decid să mă plimb o vreme, înainte de a merge spre casă. Acasă e soțul meu, care probabil a cumpărat tot ce era de cumpărat „în materie de alimente”. Așa vorbește el, ceremonios și așa vorbim noi de obicei, politicos, cu „te rog” și „mulțumesc” și cu alte cuvinte pe care soțul meu le-a deprins în casa bunicilor și care pot umple atât de multe goluri.
Discuția cu Angela îmi amintește de psiholoaga mea, Ina, care-mi chestionează la fel de mult, chiar dacă mai voalat, deciziile. De câte ori îi spun că vreau să divorțez, ea ridică uimită sprâncenele vopsite negru, ca și cum ar vrea să mă întrebe „Ești sigură?”. Probabil ceva cod de etică, gândit de psihologii americani și pe care ea îl respectă cu strictețe, o împiedică să fie atât de directă, dar din întrebările care urmează îmi dau seama că e la fel de nedumerită ca și Angela, de politețea exagerată a căsniciei mele. Nu e bine să-ți alegi psihologul din cercul de cunoștințe, orice socializare se transformă într-o observare atentă a clientului și toate informațiile obținute pe această cale vor fi folosite mai apoi în ședința de terapie. Mă întreb ce ar avea de zis despre asta psihologii americani. Dar, cel puțin, cunoscându-i soțul, poveștile Inei au mai mult sens. Știu, de exemplu, că Gabriel nu se va implica niciodată în alegerea covoarelor din casa lor și că asta o onorează pe Ina într-un fel care valorează mai mult decât buchetele de flori pe care i le aduce în fiecare sâmbătă de la piață. Este Gabriel perfect? se întreabă Ina retoric. Evident că nu, dar e acceptabil, se justifică ea. În fond, viața asta nu-i decât un compromis, mă învață ea, iar eu sunt prea pretențioasă sau nerealistă, sau ceva de genul ăsta. Oricum, concluzia tuturor ședințelor mele cu Ina bate într-acolo, iar eu mă îndoiesc, ca de fiecare dată, de judecățile mele.
Poate de aceea mă supun periodic interpretărilor semenilor mei. Un tip pe care l-am cunoscut acum câteva zile și care mi-a propus o aventură – „Vrei să ne cunoaștem mai bine?” – mi-a testat căsnicia cu cea mai banală întrebare. Sau, cel puțin mi s-a părut banală la început, pentru că răspunsul la „Tu îți iubești soțul?” m-a pus în încurcătură. Dacă răspundeam cu „da”, ar fi fost îndreptățit să mă întrebe ce căutam într-un bar, la ora 11 dimineața, cu un străin, după ce plecasem de la lucru, scuzându-mă că nu mă simt bine. O negație, în schimb, putea însemna o invitație la mai mult. Așa că am plecat ochii și, ca de foarte multe ori în viața mea de adult, i-am lăsat pe alții să decidă pentru mine. Iar el a decis că urma să ne mai întâlnim, încă o dată, cel puțin. N-am fost convinsă că e ceea ce îmi doresc, dar am fost de acord, deși primul gând care m-a năpădit – acela că asta ar putea însemna că voi avea un amant – mi-a lăsat o senzație de acru în gură.
Poate că e timpul pentru prima mea aventură – mi s-a mai spus că am vârsta potrivită pentru primul divorț –, mai ales că, dacă e să mă iau după spusele Inei, depresia subclinică cu care m-a diagnosticat poate să evolueze foarte rapid. Cred că e oricum mai bine să am o aventură decât să mă sinucid. Știu, tot de la Ina, că ăsta ar fi unul din pericolele principale ale depresiei. Asta îmi amintește de prietena mea, Mira și de inegalabila ei poftă de viață, care are ca singur motor curiozitatea. Asta în fazele maniacale ale sindromului bipolar de care suferă. Și ea face terapie cu Ina, dar nu povestim niciodată despre ședințele noastre. Povestim mult despre viață și, de câte ori o întreb pe Mira care e sensul vieții și o rog să îmi dea un motiv să trăiesc, îmi răspunde aparent indignată:
— Cum adică? Trăim din curiozitate! Îți dai seama câte chestii grozave ți se pot întâmpla mâine? Dacă mâine e ziua în care îți întâlnești următoarea iubire? Cum să ratezi ziua de mâine?
Chiar așa, dacă? Îmi place de Mira pentru că nu gândește iubirile în termeni gravi și definitivi. Niciuna nu e mai mare sau mai puțin importantă decât cea precedentă, iar suflete pereche poți întâlni la tot pasul. Trebuie doar să deschizi bine ochii și să privești lumea cu curiozitate…
Fără să-mi dau seama am ajuns în fața blocului în care locuiesc. M-am plimbat mai bine de două ore. Asta înseamnă că cel puțin o persoană s-a sinucis în timpul în care eu am mers pe jos spre casă. Cineva s-a simțit atât de inadecvat pe lumea asta, că a decis că nu mai merită să fie curios. De nimic. O senzație stranie mă învăluie în timp ce mă gândesc la asta și simt că respir tot mai greu. Senzația asta se continuă și după ce intru în apartamentul meu și, pentru o fracțiune de secundă, mi se pare că mă aflu, din nou, într-un loc nepotrivit, dar aud imediat sforăitul soțului meu din dormitor și am certitudinea, în acel moment, că am ajuns acasă. Mă gândesc însă că, dacă divorțez, va trebui să îmi schimb coaforul. De fapt, oricum ar trebui să îmi găsesc o altă coafeză.
