Povestire scrisă de Laura Pamfiloiu, aleasă de Ana Maria Sandu la Creative Writing Sundays, la tema „o povestire care pornește de la acest anunț: „Răscumpărare mare pentru cel care returnează o husă de haine, pierdută în dimineaţa zilei de 15 februarie, în jurul orei 4,30 dimineaţa, în zona McDonald’s din Bd. Magheru – Piaţa Romană. Pe umerașul de plastic alb, se afla o rochie bleumarin şi un sacou negru, cu căptuşeală roşie, măsura 50.””, pe 19 ianuarie 2020.
Dragă Mihai,
Am ajuns cu bine după un drum de zece ore în care eu am terminat ultimul Barnes, iar Dan a ascultat muzică şi s-a uitat la Naruto.
E sâmbătă azi, dar nu arată a sâmbătă, e mai degrabă o joi plină de nori, cu vânt care vâjâie printre pescăruşi. Lacul e verde, agitat, un pelican a ţâşnit de nicăieri şi s-a aşezat pe apă, l-am strigat pe Dan să-l vadă, a venit, a făcut ochii mari şi a spus te iubesc mama. Asta cred că înseamnă că i-a plăcut.
E frumos aici şi mi-e ciudă că trebuie să străbat sute de kilometri ca să ajung la un colţ de pământ şi de apă, un colţ fără oameni cunoscuţi, lipsit de trăsături evidente, asemenea unei feţe pe care o vezi la supermarket, dar despre care nu-ţi aminteşti nimic în secunda de după clipit. Acum se chinuie să iasă soarele. Mergem pe plajă, sper să fie pustiu.
Nu a fost pustie plaja, erau copii care-şi făceau selfie-uri şi râdeau zgomotos, familii cu copii mici cu haine ude care primeau din partea taţilor zâmbete şi priviri aprobatoare, iar din partea mamelor îngrijorare. Marea era calmă, aproape plictisită, aşa mi s-a părut. Au fost momente în care a ieşit soarele, am făcut şi noi câteva poze. Am stat pe şezlonguri goale, n-am prea vorbit. A fost bine. Seara am mâncat pe terasă, norii se risipiseră, era cald şi lumina era incredibilă. Ne place să fim împreună, vorbim strictul necesar, nu trebuie să explicăm nimic, râdem mult. Dan e omul lângă care mă simt cel mai eu. Ştii asta deja.
E dimineaţă acum, se aud maşini în depărtare şi broaşte pe lac. O familie cu copii mici ia deja micul dejun afară, cineva nu doreşte omletă, doar cereale cu lapte rece.
Nu, n-am scris nimic de când am venit, ştiu că la asta te gândeşti, mi-e dor să lucrez la ceva consistent, care să mă absoarbă cu totul. Deocamdată stau, am capul golit de cuvinte şi de propoziţii.
Mamaia e cum o ştii, poate mai murdară, şi acum poţi găsi somn la grătar şi, când zic somn, nu mă refer la peşte, chiar dacă proprietarii restaurantului care ofereau acest fel de mâncare la el s-au gândit. Traducerea le-a dat de furcă asfel încât pe meniu a ieşit grilled sleep. Am râs ca proştii când am citit. Ne şi imaginam somnul sub forma unui personaj chinuit, torturat, în cătuşe, prizonier al unei treziri mârşave, cum ar spune Dan, ştii ce mult iubeşte el acest cuvânt – mârşav.
Porumbul fiert e nelipsit alături de variaţiuni pe aceeaşi temă: porumbel cald, fierbinte, dulce, aromat. E o femeie care vine pe plajă mereu la ora nouă, o auzim de la depărtare cum strigă cu o tonalitate anume, strigă la fel de zeci de ori de parcă ar avea înregistrate cuvintele pe un aparat ascuns sub bărbie. Mai e una care vinde şerveţele şi ghiceşte viitorul. Ieri s-a apropiat şi de rogojina noastră, s-a oferit să-mi citească, m-am făcut că nu înţeleg, de fapt am tăcut, am lăsat-o să repete de câteva ori, până la urmă s-a îndepărtat vizibil deranjată, a luat un pumn de nisip în mână şi l-a aruncat spre un cort albastru, nu departe de noi. Am râs cu Dan de dimineaţă amintindu-ne de ea şi de şerveţelele ei, care aveau cu siguranţă rolul de a şterge lacrimile şi mucii la aflarea teribilelor veşti despre ce te aşteaptă în viitor. Azi n-a mai venit pe plajă.
Staţiunea e aproape goală, nici câini nu sunt, am văzut doar unul dormind la umbra unui şezlong. Cuplul de ieri a apărut şi azi, era deja pe plajă când am ajuns noi, le-am recunoscut umbrela verde. Un el şi-o ea cu un băiat adolescent. Tac înfăşuraţi în prosoape. Ea are mereu ochelarii de soare pe ochi, el desface din când în când o bere. Par trişti şi chiar dacă nu spun nimic şi nici nu se prea mişcă, au un aer stătut deasupra lor care-i înconjoară ca într-o capsulă.
Mai sunt cei cinci cu căruciorul: doi mai în vârstă, probabil bunicii, un cuplu tânăr cu un copil mic, ascuns în cărucior. Ea e albă şi grasă, el poartă un şort albastru, bunica are un soi de fustiţă la costumul de baie, care i se tot lipeşte de picioare când iese din apă, şi arată ca un volan de alge, bunicul are o singură sarcină, să plimbe căruciorul chiar dacă nici un sunet nu iese din el; cred că au acolo o broască ţestoasă.
În rest, e bine. Marea ne spală pe toţi la fel, nimeni nu lasă urme în nisip, pielea ni se înroşeşte cu viteza factorului de protecţie din crema solară, mirosul de sare acoperă cu o peliculă transparentă asfaltul fierbinte dintre hoteluri.
Azi-noapte a fost furtună, m-au trezit tunetele înfundate şi vântul care şuiera prin balconul deschis. Am deschis ochii, negru. Cenuşiu, de fapt. M-am culcat la loc, era şase fără ceva. Lacul e liniştit acum, nu e soare, norii stau în straturi groase şi nu sunt semne că s-ar însenina degrabă. E deja 1 iulie şi vara a început de foarte demult.
Tu eşti plecat, n-o să ne vedem decât peste câteva zile, când vor fi deja două săptămâni de când nu ne-am văzut. Da, ştiu, vorbim pe net, dar acolo am senzaţia că arunc cuvinte pe un ecran, aş putea la fel de bine lăsa telefonul să scrie ce vrea, de la celălalt capăt (oricare ar fi el) primesc alte cuvinte şi desene, însoţite de un ţăcănit scurt. Impersonal, dar comod. Emoticoanele au furat şi te iubesc-ul şi du-te naibii-ul, stau aliniate într-un şir pe mai multe rânduri, ca nişte fructe colorate pe o tarabă, doar apeşi şi, pac – iubire, greaţă, nervi, extaz.
(Să te cheme Raluca Creţu şi să fii coafeză.) Asta aşa, fără nicio legătură, nu ştiu de ce îţi scriu asta, poate doar pentru că într-o scrisoare pot spune lucruri pe care altfel nu le-aş spune şi ele n-ar exista niciodată.
Aseară am jucat Monopoly. A venit şi Gina, soţia lui văru-meu împreună cu băiatul lor, ştiau că suntem la mare, au venit să ne vadă. Am cumpărat două kilograme de cireşe, Gina ne-a adus chec, am jucat vreo patru ore. Şi ghici ce cartonaş trage Dan din cufărul comunităţii? Mai ştii când ne-am prostit acasă la un joc şi, pentru că deja ştiam aproape pe de rost toate recompensele şi pedepsele, ne-am pus să scriem noi unele aiurite? Fii atent ce trage Dan:
„Răscumpărare mare pentru cel care returnează o husă de haine, pierdută în dimineaţa zilei de 15 februarie, în jurul orei 4,30 dimineaţa, în zona McDonald’s din Bd. Magheru – Piaţa Romană. Pe umerașul de plastic alb, se afla o rochie bleumarin şi un sacou negru, cu căptuşeală roşie, măsura 50.” Am murit de râs, aş fi vrut să fii şi tu cu noi.
Şi eu şi Dan năpârlim. Pielea se desprinde în membrane albe, subţiri şi fine ca nişte aripi de fluture. A lui Dan se desprinde în fâşii mari pe care le-am adunat pe noptiera de lângă pat cu gândul să le arunc, dar apoi le-am văzut adunate ca un pumn de hârtii rupte, pergament viu din copilul meu. Am să le păstrez, le pun între paginile unei cărţi, văd eu, poate le pun lângă macii pe care i-am cules de la mare sau la rădăcina ficusului din dormitor.
Azi dimineaţă m-am gândit la personajele mele din poveşti, mi-am dat seama că mi-e dor de ele, că mi-e dor să scriu poveşti, dar, dintr-un motiv care nu mi-e limpede încă, evit, amân mereu, mă îndepărtez tot mai mult de ele şi mi-e teamă că, la un moment dat, falia generoasă prin care intram, s-a pietrificat.
Mâine plecăm spre casă, avem tren la unu. Sper că s-au copt cireşele şi la noi, Dan vrea să-i fac o prăjitură. Poate îţi lăsăm şi ţie, emoticon cu faţă zâmbăreaţă.
Te pupăm cu sare,
Noi.
