Povestire scrisă de Gelu Blanariu, aleasă de Maria Manolescu Borșa la Creative Writing Sundays, pe 23 aprilie 2023, la tema: o povestire care să înceapă cu cuvintele „Totul a început atunci când”.
Totul a început atunci când mi s-a făcut dor să mă despart de cineva sau măcar de ceva.
Până acum zece ani era destul de clar: jobul era punctul meu de stabilitate, mergeam de la 10 la 6 și în rest îmi vedeam de cuceririle și ieșirile mele la bere. Faptul că la douăzeci și ceva de ani câștigam deja mai mult decât decent ajuta. Nu m-am folosit niciodată de asta, dar nici nu mă așteptam să împart cheltuielile cu tipa cu care eram dacă făceam o ieșire mai exotică.
A fost o perioadă destul de lungă în care eram mai mereu pregătit cu un discurs de despărțire. În timp evoluasem de la un sec „Nu e vina ta, e vina mea” la moduri în care încercam să le determin să fie ele cele care făceau pasul cel mare. Asta nu mi-a ieșit niciodată. În paralel la muncă totul era de-o banalitate plăcută. Îmi plăcea ce făceam, îmi plăceau colegii și nu era nimic care să mă scoată din zona de confort. La fiecare evaluare anuală primeam același calificativ, de mediocru (meets expectations), dar care venea inevitabil cu o mărire și un bonus.
Odată cu momentul în care am acceptat o relație de care să nu vreau să scap, cu nunta și copilul care au urmat, am început să mă gândesc și la avea o carieră, nu doar un job. Am început să mă implic, să fiu promovat, să fac un pas lateral spre o poziție de management, dar toate astea cumva fără să mă opresc să mă întreb dacă e ceea ce vreau. Am ajuns să conduc echipa în care eram de șase ani; am aflat asta la o discuție în lift de la un VP (Vice President) din State (șeful meu direct nici nu s-a gândit să mă întrebe dacă chiar vreau să fac schimbarea asta).
În cei 17 ani de corporație am fost soldatul perfect. Se asigurau că nu am de ce să mă plâng. O relație fără drame și fără complicații. Eu aveam grijă de oamenii pe care îi conduceam, că sunt fericiți și că livrăm ce se așteaptă de la noi și eram lăsat să mă gândesc încă de la 35 de ani la pensionare din același rol.
A ajuns totuși cumva un microb la mine. Mi-era dor, într-un mod masochist aș zice, de discursurile de despărțire. De clasicul „Nu din cauza ta vreau altceva”. Culmea e că de data asta chiar așa era. Colegilor pe care îi conduceam chiar nu aveam ce să le reproșez, poate doar că nu prea mai aveam cu ce să îi ajut. În doi ani am promovat 80% din echipă și restul erau deja destul de seniori încât să mai fie nevoie de câțiva ani de experiență să fie eligibili pentru următorul pas.
Odată prins microbul, primul gând a fost să deschid din mesajele de pe LinkedIn pe care le primeam constant de când mi-am actualizat profilul cu un an în urmă, când căutam să ocup două poziții din echipă și a trebuit să contactez personal sute de potențiali candidați. Aveam multe recomandări, dar și multe mesaje directe. Am citit câteva din anunțurile de angajare. Cu toate că eram convins că pot trece de interviul de soft skills și cel de management, erau șanse mici să trec de cel tehnic, deși mă așteptam să conteze și faptul că sunt de atât de mulți ani într-o corporație de top. Mi-era frică să nu fiu dezamăgit de un posibil refuz. Mă laud cu o rată de succes de 100% la interviuri. Am fost la zeci ca intervievator, dar la unul singur ca intervievat. Atunci cea mai grea întrebare a fost care e diferența între HTTP și HTML. Și nici măcar nu știu dacă am răspuns ok.
În plus, nu voiam să plec prea departe. Îmi sunt dragi în continuare foștii colegi, și nici nu aveam de gând să pierd din stock–ul pe care trebuie să îl primesc în următorii 3 ani. Cătușe de catifea, sau cum se zice. Nici experiența mea ca manager, de condus un singur proiect și o singură echipă, ceva de nișă, fără să pot arăta că mă pot adapta la provocări, nu cred că mă ajuta. Sunt convins că eram ca iepurașul din bancul clasic cu ursul și clătitele (pe scurt: un iepuraș voia să facă clătite dar nu avea tigaie; ursul avea; în drum spre el își face diverse scenarii, legate de ce va cere ursul în schimb, și odată ajuns la el îi zice direct să-și bage undeva tigaia, fără să confirme sau infirme niciuna din teoriile lui legate de câte clătite va cere ursul pentru a-i împrumuta tigaia).
Așa am ajuns să fac o schimbare în cadrul grupului. Îmi schimbam managerul și echipa, dar nu a fost cazul de interviu sau ceva similar. Am identificat o nevoie și m-am oferit să fiu salvatorul de care nu știau că au nevoie.
Motivul principal, acel discurs în fața a douăzeci de oameni în care să anunț despărțirea, a fost cel puțin penibil pentru că toată lumea știa deja de asta. Șeful meu a început să povestească despre obiectivele strategice ale companiei, despre cum ne uităm în mod continuu să ne aliniem resursele cu ele, despre faptul că cineva din echipă e pregătit să-mi ia responsabilitățile ca eu să mă pot concentra pe chestii și chestii. Discursul a fost întrerupt de un coleg pe care îl știu de cinci ani:
— Gelu s-a plictisit și vrea să o frece și mai mult, dar cu alții!
Eu am zâmbit. Ceilalți au râs, mai mult sau mai puțin forțat. Tipul știa deja de o lună de schimbare. La cald mi-a zis că îi pare rău, înțelege, dar să nu ne așteptăm să investească la fel de mult în relația cu noul manager.
— Tu măcar m-ai dus pe umeri până la taxi.
În ședința în care am fost prezentat noii echipe ca noul lor manager mi-am dat seama că am făcut o mare greșeală. Îmi era deja dor de fețele cunoscute și de oamenii cu care pe lângă muncă am petrecut la diverse nunți, botezuri și alte ieșiri. Era, totuși, provocarea de care aveam nevoie.
După acea primă întâlnire mi-am permis să îl întreb pe unul din noii colegi de unde e, pentru că mi se părea ca are un accent foarte cunoscut. El era din București, dar soția era din Gura Humorului și în timpul pandemiei a lucrat de acolo, de la casa socrilor. După o scurtă căutare mi-am dat seama că e soțul Mihaelei. Nu mai vorbisem cu ea de peste zece ani, deși încă eram prieteni pe Facebook. Pe profilul ei ultima postare era de acum câțiva ani, ceva cu Nicușor Dan care salvează Bucureștiul. Pe seară mi-a trimis un SMS (se pare că avea și ea același număr): „Nici nu știam că mai ești prin țară”. Am făcut schimb de numere de telefon în facultate când ne-am lovit unul de altul în pasajul de la Universitate, că poate mai avem de adus câte ceva de acasă. Înainte de asta ne mai văzuserăm la niște pseudo întâlniri.
Am stabilit să ne vedem în față la Școala 3 cu două săptămâni înainte, când ne-am intersectat pe la Casa Afacerilor. Niciunul dintre noi nu avea telefon mobil sau acces constant la MIRC. Mie îmi plăcea de ea că avea gropițe în obraz, ea probabil pentru că îmi plăcea să scriu poezii. Poeziile mele erau, îmi dau seama acum, groaznice. Gropițele nu le mai văzusem de mult.
Am ajuns amândoi cam în același timp. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă prezint. Deși ne știam și salutam de ani de zile. Eu eram Gelu, iar ea era cu o bicicletă pe care a pus-o strategic între noi în timpul plimbării de peste o oră. Am dat un ocol de oraș și de parc în timp ce am vorbit despre cărți, era perioada mea de Dostoievski, muzică și la ce facultate vrem să dăm peste doi ani. Avea un tricou verde și un sutien cu bretele albe. Transpiram de fiecare dată când îmi făceam curaj să întorc capul prea tare înspre ea. Pe vremea respectivă unul din modurile în care mi se părea că le cuceresc pe tipe era modul în care le atingeam din greșeală pe mână. Nu era cazul cu bicicleta între noi.
Ne-am mai văzut totuși de câteva ori, dar marea problemă era că ea făcea liceul în Suceava și venea acasă o dată la câteva săptămâni. O singură dată am avut ocazia să încerc să o sărut.
Eram într-o sală de ședințe împreună cu el și fostul lui manager ca să setăm obiectivele pentru următoarele luni. Ceva de automatizat, ceva de simplificat procese, eventual ceva care să mă facă și pe mine să simt că am controlul.
La final fostul lui manager l-a întrebat dacă îl îngrijorează ceva legat de această schimbare, de faptul că voi fi noul lui manager, ceva ce are sens să vorbim în formatul de doi la unu.
— Sincer, nimic. Ar fi doar un singur lucru, dar nu are legătură cu munca, cu ce facem noi aici, e mai degrabă ceva personal. Nu are legătură cu Gelu, ci mai degrabă cu mine.
Pentru mine era clar: Mihaela îi povestise de vacanța de după clasa a XI-a.
— E prima oară după trei ani când îi spun cuiva direct Gelu. Pentru mine Gelu a fost mereu răposatul meu tată. Nu e un nume atât de întâlnit.
— Să știi că pe mine mă cheamă oficial Gheorghe.
— Și pe el la fel. Tot de la Gheorghe era.
Nu am știut ce să-i mai zic. Doar un „Îmi pare rău pentru pierdere și sper că devine mai ușor cu timpul” și că și mie mi-a murit tatăl acum câteva luni.
Soția lui mă știa prin prietenii de la Școala 2. O perioadă în care încă nu reușisem să scap de Gheorghiță.
Acest Gelu vs. Gheorghe vs. Gheorghiță vs. George vs. ce apelativ mai găsea interesant câte un profesor m-a chinuit mult. Cred că doar după ce am terminat facultatea și mi-am făcut adresa de e-mail cu numele asumat, și nu cel din acte, m-am mai relaxat, mai ales că a ajuns să fie instinctiv unde mă semnez cu ce nume.
La primul seminar cu prezență am scris de frică Gheorghe. Apoi am trecut la Gelu. Când mi-am făcut prima programare la dentist în București am ales Gheorghe, deși care erau șansele să îmi ceară buletinul și să-mi zică că nu se potrivește, la un cabinet particular din Militari. Când am ajuns acolo dentistul mi-a zis direct că sunt mult prea tânăr pentru un Gheorghe.
Unul din obiceiurile care îmi plăceau la fosta echipă era ieșirea de Crăciun în care veneam cu plus unu. Am încercat să o replic și în noul format, dar majoritatea fie erau singuri, fie nu aveau cu cine să lase copiii, așa că singurele partenere au fost soția mea și Mihaela. Am ajuns la capete diferite de masă, dar inevitabil m-am intersectat cu ea:
— Gheorghiță, să știi că mi-a plăcut de tine, dar pe vremea aia erai prea timid, ca să nu zic pămpălău. Dacă îmi permiți.
