Povestire scrisă de Dana Mihu, aleasă de Filip Florian la atelierul intensiv de scriere creativă, care a avut loc la final de 2019.
Bărbatul era întins exact lângă ușa de la intrare, acolo căzuse. Aveai destul spațiu să treci, dar nu puteai să-l ignori. Ileana, casiera de la ghișeul patru, găsise o lumânare prin depozit și i-o pusese pe piept.
Dumnezeu să-l ierte, murmurase în timp ce își ștergea o lacrimă de pe bărbie.
Lumea trecea tot timpul, dimineața intraseră pensiile și bătrânii veneau să plătească facturile.
Câte un student mai apărea din când în când ca să trimită scrisori de dragoste de la ghișeul doi.
Doamne, maică, săracul! Măcar nu a murit fără lumânare, zise o doamnă în vârstă, apoi se așeză la coadă și începu să vorbească despre cum ne ducem toți când ne vine sorocul.
O femeie intră grăbită și curentul stinse lumânarea în urma ei. Își făcu cruce speriată și ceru o brichetă, un chibrit, ca s-o aprindă. Îi sări în ajutor un bătrân pe la șaptezeci de ani, care spuse repede și un Tatăl Nostru, apoi îl pufni plânsul.
Se consuma repede, era pe jumatate arsă în numai o oră și cuiva îi trecu prin gând să dea o fugă până la piață, să mai cumpere câteva, dar își dădu seama că și-ar pierde locul la coadă și renunță.
Poșta se aglomerase și curând coada ajunsese până la ușă. Lumea începea să se agite, sătulă să-și aștepte rândul.
Domnul Iacobescu își luase liber de la lucru, să plătească factura. Avea restanțe, nu mai putea să mai amâne. Intră în poștă atât de grăbit, că se împiedică de bărbat. Lumânarea alunecă de pe pieptul lui și se stinse, dar nimeni nu băgă de seamă.
Ia-uite, băi, și la bețivii ăștia, îi lasă să doarmă în poștă acum, zise indignat, și femeia care intră după el îl aprobă dezgustată.
Pe banii noștri sunt ținuți ăștia, pe spinarea noastră, interveni și soțul ei.
Un nespălat! Pute de la o poștă! adăugă o studentă și se apropie.
Se adunaseră mai mulți în jurul bărbatului și fiecare avea câte o părere. Dezgustul crease o legătură între ei, se simțeau încurajați să continue, îndreptățiți să ia măsuri. Unul prinse tupeu și îl îmbrânci pe nenorocit, ca să-l trezească. Studentei îi venea să-l scuipe, numai așa, ca să vadă și el cât de josnic poate să fie, cât de nesemnificativ. Altul tocmai se pregătea să îi lipească un bocanc în coaste când casiera se strecură printre ei, ridică lumânarea căzută lângă bărbat și o reaprinse plângând.
Dumnezeu să-l ierte, zise din nou femeia și ceilalți o îngânară, cu fețele pleoștite, Dumnezeu să-l ierte!
