28 septembrie , 2016

FOAIE MICĂ, PINION MARE

FOAIE MICĂ, PINION MARE

Povestire scrisă de Simona Goșu, aleasă de Marian Truță la Creative Writing Sundays, pe 25 septembrie 2016, la tema „Un text care să structureze un personaj și să transmită o emoție. De preferință, fantastic.”

Dimineața, la pensiunea din Sankt Agatha, mă trezesc înaintea ceasului. Ies pe terasă. Dincolo de pietrişul de la intrare, se văd stivuite două rânduri de rulouri imense din iarbă tăiată, îmbrăcată în folie transparentă. Sunt aşezate pe pajiştea din faţa unei clădiri albe, în formă de vagon, cu acoperiş negru, din şindrilă, iar în spatele clădirii lungi, tăcute, se întind păşuni şi dealuri joase îmbrăcate de o ceaţă vălurită, ca nişte troiene de zăpadă, care se pierde în zarea roşiatică. E linişte şi albul ondulat e singurul care se mişcă, ca nişte ape necunoscute. E linişte şi începe ziua a treia.

Ne pregătim. Ca să ajungem din nou pe pistă, să ne continuăm drumul către Linz, trebuie să coborâm înapoi, de unde ne-a luat autocarul ieri. Urcuşul până la pensiunea de pe deal, unde am înnoptat, ar fi fost greu după 60 de km de pedalat. Vom coborî pe bicicletă. Tot grupul de-abia aşteaptă bucata asta de traseu. Nu vreau să le zic că mie mi-e groază. Îmi ajustez casca, mai strâng un pic rozeta de la spate, în timp ce mă chinui să zâmbesc. Reuşesc să pornesc din prima, fără să-mi pierd echilibrul. M-am obişnuit cu toate culorile de pe picioare. Le zăresc în treacăt, când ne începem ziua, când luăm câte o pauză de apă sau de toaletă. Sunt multe pete roşiatice, violete, galbene, albăstrui care se îmbină, se pierd una într-alta, îşi schimbă nuanţa în fiecare zi, se mută de colo-colo, urcă de pe glezne, pe gambe, pe partea din faţă, mai jos de genunchi, pe genunchi, mai sus, pe coapse. Trag cu ochiul la picioarele celorlalţi şi nu descopăr nicio pată. Dar, oricum, nu mă dor, nu le simt.

Pedalăm unul după altul, nerăbdători să descoperim traseul de azi. La foaie nu mai umblu, o las pe cea din mijloc, reuşesc greu să-mi reglez pinionul la şapte, că panta începe repede. Îi văd pe toţi cum alunecă înainte, nu-mi dau seama cum pot să mai pedaleze acum, la vale. Eu sunt deja cu mâna dreaptă pe frână, o ciupesc din când în când. Nu vreau să prind viteză. Dar nu am încotro. În câteva sute de metri, panta se adânceşte tare. Din când în când, vine câte o maşină din spate. Sunt şi camioane, autocare, câte un motociclist. Dar nu mi-e teamă, controlez viteza, apăs cu mâna stânga şi cealaltă frână. În jur, totul e rece, curat şi liniştit. Nu-mi întorc deloc privirea la pădurea umbrită, care se întinde de-o parte şi de alta a şoselei. Aud din ce în ce mai tare un vâjâit, mă apropii şi mai mult de marginea şoselei, să-i fac loc maşinii din spate, dar nu trece. Vâjâitul se înteţeşte pe măsură ce apăs mai tare frâna din stânga. O slăbesc un pic şi vuietul se risipeşte. Îmi dau seama că nu era nicio maşină.

Picioarele mi-au amorţit pe pedale, cu dreptul ridicat şi cu stângul coborât, sunt ca o stană de piatră, nu mişc decât degetele mâinilor, care apasă controlat manetele frânelor. Cât să mai fie? Atât să fi urcat noi ieri cu autocarul? De ce nu m-am uitat aseară la drum să văd cum e? Dacă ştiam de ieri că azi coborâm pe biclă tot hăul ăsta. Nu mai văd pe nimeni în faţa mea, şi-au luat toţi avans. Nu-i ca la urcuş, unde ne chinuim toţi şi unde nu dispar aşa repede dinaintea mea sau ca pe drumul drept, de pe malurile Dunării, unde întorc mereu capul după mine să vadă dacă nu m-au pierdut. Toţi se distrează cu panta asta kilometrică, iar eu nici să clipesc nu pot. Aştept să se termine valea şi să îmi văd grupul de biciclişti. Maşinile răsar grăbite din ambele sensuri, dar trec cuminţi pe lângă mine. Nu par deranjate de mine, deşi sigur cobor prea încet, prea ţeapănă – se vede. Lăcrimez din ce în ce mai tare cu vântul în faţă şi mi se pare că sunt singură, singură – singura care coboară atât de lent. Îmi doresc să mai treacă maşini sau alt grup de biciclişti. Aştept orice vehicul – cu toată spaima pe care o simt când mă ocolesc. Îmi ciulesc urechile, dar e linişte. Îmi dau seama că nu am nici telefonul la mine, nici hartă, nici acte, nimic. Eu nu am vrut să car nimic, doar să mă concentrez la pedalat, să ţin ritmul. Ce nevoie era dacă sunt mereu însoţită? Dar aici nu ai cum să pedalezi, trebuie doar să fii în stare să controlezi frânele. Şi-mi vine în minte o frântură din ce sporovăia în engleză albanezul de la centrul de unde am închiriat bicicletele şi pe care mă chinuiam să-l înţeleg: „the brakes must work, the brakes must work” şi-mi dau seama că despre hăul ăsta vorbea tipul. Deci, dacă şi albanezul de la service ne-a avertizat, înseamnă că e un hău celebru pe traseu. Şi nu mai dau de ei odată, nu-i mai ajung. Oare sunt deja jos şi mă aşteaptă? Sau poate la un moment dat drumul s-a bifurcat şi catatonică cum sunt acum, nu am observat? Îmi încleştez şi mai tare mâinile pe ghidon şi sunt una cu bicicleta, nici nu îndrăznesc să mă ridic din şa, chiar dacă mă doare rău şezutul – mă dor fesele, mă dor labiile, îmi simt vulva zvâcnind de durere şi-mi amintesc ce usturimi am la toaletă de când am început turul. Dar tot nu mă ridic, nu pot. Şi în niciun caz nu o să încerc acum în adâncimea asta, care unde o să mă ducă? La ceilalţi? Jos o să-mi găsesc grupul? Sau chiar m-am pierdut de ei? Sunt singură? Cum am crezut că sunt în stare să fac turul ăsta? Cum am crezut eu, care am învăţat târziu să merg pe biclă, că o să pot pedala 50-60 de km pe zi, o săptămână întreagă? Şi măcar dacă aş avea de pedalat acum. Cum să învârtesc picioarele, cum să le mişc măcar un pic din încremenire, când hăul se cască şi mai tare. De cât timp cobor aşa, cât să dureze câteva minute? Cât poată să se întindă valea, câţi kilometri? A încremenit şi timpul, iar eu mă scurg mecanic la vale, înfiptă în chestia asta. Sunt cu ambele frâne apăsate la maximum, roţile alunecă singure, se dau de-a dura la vale, cu mine deasupra, mă poartă mute, nemiloase în adâncuri. Unde? Către ce? Dacă s-ar roti mai încet, dacă aş scăpa de senzaţia asta de zbor. Sau dacă aş putea să mă bucur şi eu ca toată lumea de senzaţia asta de zbor. Dar eu nu mă bucur niciodată de nimic, trăiesc ca-n lacustră, să nu mă ia nimic pe neașteptate, să nu greşesc nimic. Să fentez totul cu regulile mele, cu programul meu tâmpit de organizat, că eu sunt cea mai calculată corporatistă nemăritată, ultima din departament rămasă, eu prefer procedurile standard, regulamentele, termenele stricte, eu am grijă să nu întârzii, să nu lipsesc niciodată, să nu cad, să nu mă lovesc, să nu las nimic la voia întâmplării, să am grijă de mama, să nu se mai simtă singură, să o ajut cu toate parastasele, să fiu disponibilă, sănătoasă şi veselă, să nu ne-atace nimeni şi nimic şi nu, tumorile nu încep încă să se formeze, nu există, chiar dacă luna viitoare fac 39, nu moare nimeni încă, chiar dacă au murit câţiva, erau bătrâni, normal. Şi o să-mi găsesc şi eu pe cineva ca lumea, să mă înţeleagă, să mă ferească de rele, că de-aia am şi vrut să merg cu gaşca asta de hipsteri în turul ăsta tâmpit şi dacă nu era panta asta, chiar îmi plăcea. Şi dracu să le ia şi pe tumori şi pe-orice boli şi pe toţi medicii din lume, măcar să scap eu de prăpastia asta, de golul ăsta nesfârșit. Că după aia, o să am iar grijă de toate. Până la urmă e bine, găsim soluţii, se rezolvă totul. Şi hăul meu o să se rezolve şi mai am timp să fac copii – doar dacă n-oi fi luat-o greşit şi am rămas singura tâmpită care s-a rătăcit, o fi fost vreo potecă în pădure, în dreapta, care te scotea direct pe pistă, pe unul din malurile Dunării, dar eu am ratat-o, în stupoarea mea mentală, că nu pot să întorc capul în nicio parte, în nicio direcţie, eu îmi ţin capul înainte, drept, nu mă încurc cu nimic, la ce bun să mă uit în jur, treaba mea e să ajung jos, să-i găsesc pe ceilalţi, Doamne, cât sunt de singură. Dacă aş striga ceva acum? Poate-mi revin. Îmi dreg glasul, dau să strig, să-mi aud vocea, să văd că sunt, exist, dar nu iese nimic, se pierde orice sunet în jos, pe-orizontală. Totul, toţi m-au trădat. Şi simţurile, şi grupul şi maşinăria asta înfiorătoare. Unde mă duc, unde-o s-ajung? Ăsta-i sfârşitul? Şi închid ochii şi văd iar dealurile împădurite de sus, de la pensiune şi albul vălurit de ape necunoscute, sub cerul roşiatic de la răsărit. Şi stau aşa încremenită, cu ochii închişi şi-mi simt tot corpul cum se clatină, se scutură uşor şi acum încep să mă usture rău şi ochii, trebuie să-i deschid. Şi îmi simt toate vânătăile, toate durerile, mi se amestecă toate usturimile din toate locurile, de pe toate membrele, din toate mucoasele, din toate cavităţile, din toate pliurile, din toate adânciturile care se-aruncă cu mine cu tot în gaura asta imposibil de aplecată, imposibil de nesfârşită. Mi se scurge sudoarea, rimelul, tuşul de pleoape, carminul rujului, crema mea, Photoderm Max 50+, mi se scurge maronie pe faţă, sigur mi-a pătat tricoul Tribord, dă-l dracu de tricou, fie ce-o fi, o să-mi şterg la un moment dat măcar obrazul stâng de tricoul ăsta alb, că nu mai pot, mă strâng pomeţii, mă strânge faţa toată, udă şi pătată cu toate lacrimile care mi-au curs, mai întâi natural de la vânt, peste care au venit cele multicolore de-acum, cu toate lichidele, toate fluidele amestecate, toate gâzele lipite de piele, de lentilele ochelarilor soioase, mânjite. Şi reuşesc, dintr-o smucitură îmi frec obrazul stâng de umărul stâng, o mişcare mică dar victorioasă, am scăpat de împietrire odată cu ea. Şi-mi aud respiraţia, adâncă şi ea, prelungită, exact ca panta asta abruptă. M-au lăsat singură, m-au abandonat, fără acte, fără bani, fără telefon, oricum eram în plus, oricum eram enervantă, cât să aibă grijă de mine? Cât să mă dădăcească? Cred că fac toţi un mişto groaznic de mine acum. Şi-un copil ar coborî fără probleme. Era clar că nu fac faţă, că nu sunt ca ei, că îi încurc. S-au descotorosit de mine, au scăpat de mimoza grupului, care ce grijă are toată ziua, decât să-şi împrospăteze rujul, să-şi mai dea un strat de cremă fotoprotectoare, ca să nu facă pete şi riduri de la soare, care se vaită mereu că nu mai poate, că e prea greu. Îmi vine să mă opresc, dar cum? Nu am decât să continui, să ajung la capătul prăpastiei ăsteia, trebuie să se sfârşească odată şi odată.

Din spate se aude un zgomot surd, ca un freamăt crescător. Ceva se-apropie. Ce bine! Mai trece o maşină. Cât aş vrea să întorc capul. Mă apropii şi mai mult de marginea drumului, să las maşina, camionul, motocicleta sau ce-o fi, să mă depăşească, dar pare că nu vrea. Îmi vine să ridic ambele mâini de pe manetele de frână, să termin naibii, să accelerez, să las vehiculul în urma mea, să scap de coborâre, să dau de cineva. Zgomotul se-ngroaşă, devine vuiet, e chiar în spatele meu, aud clar vibraţia unui motor şi mă cuprinde liniştea – o linişte străină şi-mi vine în minte ceva, o prostie pe care am citit-o de curând sau mai demult undeva, într-o carte sau nu, pe net, nu mai contează. Contează doar că pot articula tare, răspicat, cu ochii închişi: „Feeling scared is good, feeling scared is good”. Şi-mi eliberez uşor degetele pe jumătate înmănuşate de pe manetele ambelor frâne, îmi desprind vârfurile degetelor de podul palmelor de care se lipiseră, întorc capul peste umărul stâng şi văd vehiculul din urma mea. Şi parcă zbor, sunt mai rapidă ca el, simt cum străpung cu repeziciune vântul, mă sprijin bine în ghidon, îmi împing trunchiul, umerii înainte şi îmi ridic greutatea din şa. Şi reuşesc, rămân aşa ridicată, cu capul peste umăr, exact cum fac toţi bicicliştii – o chestie banală. Îmi mişc buzele uşor, sunt întredeschise acum şi-mi simt fruntea, ochii, obrajii senini, mult mai uşori şi potoliţi. Mă uit în jos şi văd lanţul zimţat într-o rotire nebunească, văd cercul roţilor – zeci de fire lungi, ca o ţesătură complicată de triunghiuri lunguieţe, de conuri şi mi se pare că îl văd pe Oblio, cu pălăria lui ţuguiată, care-i ascundea capul rotund. Şi mai am timp să mă gândesc la Oblio, la ce-i lipsea lui, un ţugui, la ce-mi lipseşte mie… Mă zgâlţâi toată, cercurile desenate trepidează sub mine, tot mecanismul se poticneşte, se-opreşte brusc din învârtire, mă aruncă în faţă, pentru o secundă sunt sus, deasupra tuturor, dar revin rapid, mă azvârl fără voie pe jos, o bufnitură, mă izbesc, aud ţipătul claxonului, nu simt nicio durere… văd albul vălurit la orizont…

Îi zăresc, sunt la câţiva paşi de mine, s-au strâns cu toţii în parcarea de unde ne-a luat ieri autocarul. Parcă plutesc spre ei şi par să nu mă vadă. Nu-mi dau seama de ce am ajuns pe jos, fără bicicletă. Doar câţiva metri mai erau, m-am speriat degeaba. Mihai, Emil, Carmen, pe ei îi văd primii că azi au tricourile la fel, portocalii – special pentru mine, să-mi sară în ochi tot drumul. Râd, ce relaxaţi sunt, cum nu pot eu să fiu niciodată. Le fac cu mâna, tot nu mă văd. Mă apropii, îi aud.

— Cum a fost, frate, asta? întreabă Emil şi scutură din cap cu faţa la Mihai.

— A fost mortală panta. Ce-o face Mimozel? Cred că e udă toată.

Vorbesc despre mine ca şi cum n-aş exista. Nu am timp să mă supăr pe ei, că dinspre şoseaua înclinată aleargă spre noi un bărbat slab, înalt, cu părul alb, e foarte agitat. Are nişte mâini lungi, osoase, pe care le flutură, le înalţă deasupra capului, ca într-un dans caraghios, exagerat şi îmi pare o caricatură în mişcare, care creşte, se măreşte şi acum aud că strigă ceva tare, urlă la noi:

— Hallo! Deutsch, English? An ambulance! A woman fell, she was on bike, shes badly hurt!

#simona goșu

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *