21 septembrie , 2019

HÂRTIE. STICLĂ. PLASTIC

HÂRTIE. STICLĂ. PLASTIC

Povestire scrisă de Adriana Jderu, premiată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „O povestire duioasă și inteligentă, bine scrisă și condusă, cu un personaj principal de care n-ai cum să nu te atașezi, un marginal cald și familiar. Îmi place mult felul proaspăt și local în care tratează o temă globală la modă.”

Ora prânzului îl prinse pe Nea Grigore ca în fiecare zi de vineri: cu o plasă de pânză pe umăr și un cărucior de piață, ambele forțându-și cusăturile, pline de sticle și pahare de plastic adunate de prin coșurile de gunoi ale Bucureștiului.

Cu junghiuri în șoldul drept și o durere surdă în genunchiul stâng, bărbatul mergea cu un șchiopătat imprevizibil. Se îndreptă spre o magazie pe care scria cu litere pompoase Centru de colectare selectivă a deșeurilor Sector 6. Acoperișul de tablă ardea în canicula de august, ca și figura plină de riduri a lui Nea Grigore.

Printre ușile larg deschise ale șandramalei se vedea o femeie rotundă încercând să desfacă un sac de gunoi învălmășit. Sacul se umflă ca o meduză și i se lipi cu încăpățânare de brațele transpirate.

— Sărumâna, doamna Cati! Ce ziceți, nu faceți și niște plăcinți acolo, dacă tot vă coaceți așa? salută el cu un zâmbet știrb.

— Îți cam arde de glume, Nea Grigore. Vai de capu’ meu, atâta zic, spuse distrasă doamna Cati. Dă să cântăresc aici, să văd cât ai azi.

Femeia abandonă sacul de plastic și își șterse cu podul palmei punctele de sudoare de sub nas. Vărsară împreună recipientele adunate de Nea Grigore în cuva generoasă a unui cântar ruginit.

— Ți-am zis că ne închide de săptămâna viitoare?

— Cum adică? Intrați în vacanță, doamna Cati?

— Ei, ce vacanță? Ne închid ăștia de la primărie. Gata, s-a terminat. Cică se duc toate centrele astea de colectare din toate sectoarele. Mi-au și zis deja că să-mi iau toate catrafusele, auzi, spuse ea cu dezgust.

Notă câteva cifre în carnetul de lângă cântar și scoase dintr-o cutie metalică câteva bancnote pe care le puse în palma lui Nea Grigore.

— Dar cum, doamnă? Nu se mai reciclează sau cum vine treaba asta?

— Ba da, cum să nu… Păi nu vedeți că vine încălzirea globală peste noi și noi tot nu ne potolim? Sunt unii nu cu o mașină, au două! Că nu le mai ajunge să ardă acolo benzina, să polueze aerul și toate alea. Doar că ăștia au schimbat jmecheria, gândește-te și dumneata, spuse femeia atingându-și arătătorul de tâmplă cu subînțeles. Cică nu mai vrea Europa să reciclăm așa oricum. O să fie doar firme specializate care asta fac de meserie, o să ia toate gunoaiele să le trieze, să nu știu ce să le mai facă. Să-i ia naiba pe toți! Și bineînțeles că firma e a fratelui cumnatei nu știu cui de la primărie, nu? De ce să-mi dea mie banii ăia, că stau aici de curg toate apele pe mine?

Nea Grigore se uită dezamăgit la mărunțișul primit și îl îndesă în buzunar.

— Păi și dumneavoastră ce-o să faceți, doamnă?

— Uite mă duc mâine să dau o probă la un supermarket aici în cartier. Dar nu la casă cu clienții, că acolo au deja. Mă duc așa la aranjat rafturi, la treabă în spate, la primit marfă. Vedem cum merge treaba și la ăia. Din astea, ce să facem…

— Am înțeles. Mda. Ce să facem…

— Hai, Nea Grigore, că mă pregătesc să mai strâng și eu ce mai am pe aici. Catrafusele, auzi la ei… Numai bine, sănătate!

— Sărumâna, sărumâna, sănătate! spuse el cu graba unui picamăr.

Îndesă plasa de pânză în cărucior și plecă abătut spre casă. Un rând neîntrerupt de mașini încălecau trotuarele, așa că o luă direct pe șosea. Cartierul se schimbase mult în ultimii ani. Majoritatea magazinelor deveniseră farmacie, bancă, altă farmacie, altă bancă. Iar „farmacia mare”, așa cum îi spuneau cei vechi din cartier, era acum un second-hand, care avea de luni de zile un anunț în vitrină: AZI PRIMIM MARFĂ. Doar coșurile de gunoi rezistaseră la locul lor, mereu prinse de aceiași stâlpi de iluminat.

După câteva străzi, bărbatul ajunse la o scară de bloc în timp ce o mașină de gunoi opri în dreptul tomberoanelor scoase pe bordură. Ca și fetele cu ruj strident și haine mulate care mai ieșeau noaptea pe trotuarul de lângă stadionul Giulești, tomberoanele spuneau același lucru: hai, ia-mă! Un băiat de vreo douăzeci și ceva de ani coborî din mașină și smulse primul container din plastic negru.

— Hai să trăiești, tinere! îl salută Nea Grigore. Ia zi dumneata, toate astea ajung la reciclare?

Gunoierul se uită doar o secundă la hainele roase pe la tivuri și la pielea tăbăcită de soare a lui Nea Grigore, îndeajuns ca să își aleagă tonul pe care să-i răspundă:

— Fugi de-aici, tataie, că am treabă.

— Doar o curiozitate, să știi, că am lucrat și eu în domeniu până nu demult, îi mărturisi Nea Grigore cu seriozitate. Că văd că ele sunt puse pe căprării, pe culori, dar dumneata le iei așa pe toate deodată și le verși în aceeași mașină, nu?

— Păi le ducem și le împarte altcineva. Că oricum lumea nu le pune menajer la menajer, sticlă la sticlă… Lumea e comodă. Mai repede dau bani în plus la gunoi decât să le pună ei cum trebuie. Că eu trec la taxă doar menajerul.

— Dar de ce le mai cereți așa pe culori, pe căprării, dacă după aia le amestecați din nou?

— Ce? Nu știu, domnule, lasă-mă-n pace. Nu vezi că am treabă? spuse tânărul golind ultimul tomberon, unul galben-pai.

Tânărul se urcă la volan, iar Nea Grigore rămase în urmă privind cum mașina cotește după bloc. Poate că l-ar plăti locatarii pe el să facă ordine, să pună menajer la menajer, reciclabil la reciclabil. Își aduse aminte însă de ce se profilase el pe coșurile de gunoi din parcuri și stații de metrou. La metrou vedea mereu aceiași oameni care terminau câte o sticlă de suc și pac! La gunoi. Tinerii beau cafele prin gura mică și ademenitoare a paharul de unică folosință, apoi pac! La gunoi. Resturile de la blocuri erau cu totul altă mâncare de pește. Pentru o sticlă de plastic avea de scormonit printre scutece pline și pungi cu mâncare stricată – câteodată chiar mâncare de pește – care îi făceau stomacul să intre în cele mai grețoase spasme. Nu, la pubelele de la blocuri nu se întorcea. Avea și el limitele lui.

Nea Grigore intră în bloc și ajunse în zăpușeala garsonierei lui de 18 mp. Își schimbă cămașa cu un maieu alb. Dădu pe gât un pahar cu apă rece. Oftă. Scoase toți banii din buzunar și îi puse într-o cutie de lemn de pe blatul dulapului din bucătărie.

Se așeză la masa acoperită de o mușama cu capete de pisici și se apucă de ce numea el servici de final de săptămână, singurul de altfel pe care îl păstrase după revoluție. Deschise un caiet de matematică unde era deja conturat un chenar și începu să compună următoarea integramă pentru revista intitulată sugestiv Integrame și rebus pentru toți. În ultima vreme îl plăteau tot mai prost și mai rar. Amicul lui, care continua să publice revista chiar dacă nu se mai cumpăra ca altădată, prefera să strecoare integrame publicate în ediții mai vechi. Oricum nimeni nu-și dădea seama.

Nea Grigore se uită pe fereastră în gol, așteptând să îi vină inspirația.

Se gândi la farmacii, la doamna Cati, la second-hand. Poate chiar băgaseră marfă nouă. Se gândi că doar oamenii fără bani mai refolosesc lucruri. Se gândi la sacoșa lui de pânză albă pe care o avea de ani de zile, cu mânerele ei cusute și recusute cu ațe mult prea închise la culoare ca să nu-ți sară în ochi.

Apoi scrise în capul paginii: Așa se reciclează. Notă cu grijă, la distanța obișnuită de trei rânduri pe orizontală, cele trei cuvinte de la care avea să pornească integrama și le rosti silabisit:

— Hâr-ti-e. Sti-clă. Plas-tic.

#adriana jderu

Comentarii facebook:

1 comment

Dă-i un răspuns lui Marinescu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *