Povestire scrisă de Ema Cojocaru, aleasă de Bogdan Răileanu la Creative Writing Sundays, pe 20 decembrie 2020, la tema „boala”.
În zorii primei zile a lui 2016, Mihai privea orașul de sus, urcat pe esplanada soldatului necunoscut din Parcul Carol. Se întorsese pe jos la apartamentul închiriat pe Cuțitul de Argint, pășind nesigur prin ninsoare. Aerul proaspăt și înghețat îl trezise treptat din beție, dezvelind umilința de-a fi fost părăsit chiar în timpul petrecerii de Revelion. Inspiră adânc și se gândi cum să-și petreacă cele trei zile libere în care vocea mâțâită a Marei n-avea să-i mai dicteze programul. Va regreta partidele lor de sex, o știa prea bine, dar se consolă cu gândul că se cam săturase de toanele și pretențiile ei stupide. Avea să-și ia lucrurile într-una din zilele următoare, iar el va trebui să-și caute o chirie mai ieftină.
Frigul îl pătrunsese până la oase și Mihai se îndreptă grăbit spre intrarea în clădire. Înainte de a se băga în pat, luă la rând cele treizeci și ceva de volume aranjate sub televizor. Nu se mai atinsese de ele de aproape un an, din cauză că Mara se simțea ignorată și se bosumfla de fiecare dată când îl vedea citind. Întoarsă cu cotorul în interior, Mihai descoperi o carte pe care nu-și amintea să o fi cumpărat. Muntele vrăjit. Probabil că i-o dăduse cineva mai demult și uitase de ea între timp. I se păru un semn oportun. Puse cartea pe noptieră și adormi cu un rictus sfidător pe buze, ca și cum anvergura lui Thomas Mann urma să strivească orice urmă de influență pe care Mara o mai avea asupra lui.
La ora trei în după-amiaza de vineri, încercând să facă abstracție de mahmureala care-i împâclea mintea, Mihai se așeză în fotoliu cu Muntele vrăjit. La început, lectura decurse cu poticneli și trebui să facă eforturi mari pentru a se concentra. Stilul lui Thomas Mann i se părea greoi și alambicat, însă povestea lui Hans Castorp îi trezise interesul și pe Mihai pusese stăpânire ambiția de a termina romanul până duminică seara.
O migrenă sâcâitoare se instală treptat când începură discuțiile dintre Naphta și Settembrini. Reciti paginile cu răbdare, dându-și silința să le înțeleagă cât mai bine, însă gândurile îi zburau aiurea și pleoapele i se închideau, astfel că luă o pauză, prepară o cafea și se hotărî să nu mai stăruie asupra pasajelor complicate. Cu toate acestea, durerea de cap deveni din ce în ce mai acută și pe la orele douăzeci și unu trebui să pună cartea deoparte.
În dimineața de sâmbătă, Mihai se trezi amețit și cu o ușoară usturime în gât. De la etajul al doilea, vedea zăpada sclipind pe acoperișuri și pe crengile copacilor din Parcul Carol. După micul dejun, scoase un scaun pe balconul însorit, se înfofoli cu o pătură și continuă lectura. Din când în când, ridica ochii și se uita la peisajul hibernal în care se infiltrase ceva din atmosfera Muntelui vrăjit: aerul aspru și rece, zăpada și câțiva nori cenușii care aduceau cu niște munți îndepărtați. Își închipui că se află la Berghof și că Hans Castorp va ieși dintr-o clipă în alta în balconul alăturat.
Nu rezistă prea mult afară și după o oră se întoarse înghețat în apartament. Făcu un duș fierbinte și se masturbă cu gândul la doamna Chauchat; probabil că era prea bătrână pentru el, însă felul în care o vedea Hans Castorp o făcea misterioasă și senzuală.
După prânz, se așeză din nou în fotoliu și deschise cartea; citise doar două sute de pagini. Nu mai insistă la pasajele dificile, trecu repede peste cele plicticoase și lectura avansă mai bine. Însă migrena din ajun reveni și, odată cu ea, îl cuprinse o fierbințeală din ce în ce mai accentuată. S-ar fi zis că mintea lui se revoltase în fața efortului la care era supusă și trimitea semnale disperate către corp, pentru a-l împiedica pe Mihai să citească. Însă el se încăpățână să continue.
Spre seară, fruntea îi ardea de-a binelea și tot corpul începuse să-l doară. Căută termometrul în cutia cu medicamente și îl puse la subsuoară. Avea într-adevăr temperatură, 37 cu șapte. Înghiți două tablete de paracetamol și se întrebă dacă e doar o coincidență faptul că starea de sănătate a lui Hans Castorp tocmai se înrăutățise, iar personajul făcuse febră. Nu era imposibil să-i fi preluat simptomele din empatie, dar mai degrabă era vorba de o banală răceală: stătuse în frig, băuse mult, nu se odihnise îndeajuns. Își făcu un ceai și se urcă în pat cu Muntele vrăjit. Nu reuși să citească mai mult de patru pagini, fiindcă tâmplele îi zvâcneau dureros și ochii îi lăcrimau, deși acest din urmă simptom se datora cel mai probabil literelor mărunte cu care era tipărită cartea.
Duminică se trezi cuprins de febră și frisoane. Și-ar fi dorit să apară un infirmier pentru a-l frecționa energic cu alcool, dar era singur într-un apartament din București, nicidecum la sanatoriul din Davos. Își târșâi papucii până la aragaz și pregăti o cafea, apoi înghiți încă două tablete de paracetamol. Se uită cu ciudă la Muntele vrăjit. Mai avea trei sute de pagini și nu se simțea în stare să citească niciun rând.
Îi veni ideea să umple cada cu apă fierbinte și să folosească sărurile de baie ale Marei. Trase un taburet lângă cadă, așeză pe el cartea și cana de cafea, după care se cufundă în spuma cu parfum de levănțică. Căldura îl relaxă. Își șterse mâinile cu un prosop și deschise romanul.
Citi aproape douăzeci de pagini înainte să audă cheia răsucindu-se în broască. Pe moment rămase surprins, neînțelegând cine umblă la intrarea în apartament. O furie mocnită îi urcă apoi din stomac când își dădu seama că nu poate fi decât Mara. O clipă mai târziu, ușa băii se deschise și fata îl privi amuzată din prag. Cu un gest instinctiv, Mihai vru să ascundă cartea și Muntele vrăjit căzu în apă, scufundându-se ca un pietroi pe fundul căzii. O pescui disperat și se răsti la Mara să plece de acolo. Fata îl maimuțări, spuse că a venit să-și ia bigudiurile, după care trânti ușa.
Obrajii îi luaseră foc și durerea de cap devenise insuportabilă. Se îmbrăcă și înveli volumul într-un prosop. Trebuia să-l usuce imediat, dar așteptă până ce auzi ușa de la intrare închizându-se. Singura soluție rapidă era să pună Muntele vrăjit la cuptor. Cât timp romanul se usca, presat între două funduri de cratiță, Mihai se întinse pe canapea și butonă telecomanda televizorului până când aceasta îi alunecă din mână.
Se trezi buimac și, cu o tresărire de panică, se repezi la cuptor. Se aștepta să găsească cartea cu paginile pârlite, însă între cele două cratițe nu mai era nimic. Nu descoperi nici măcar o grămăjoară de scrum. Muntele vrăjit se dizolvase fără urmă. În schimb, constată că se simțea mult mai bine, iar febra îi scăzuse considerabil. Până seara, toate simptomele dispărură și în urma lor rămase doar un amestec de lehamite și dezorientare. În timp ce schimba canalele în căutarea unui film, Mihai se întrebă dacă cititul sau Thomas Mann sau naiba mai știe cine jucase vreun rol în tot ce se întâmplase.
