Povestire scrisă de Ema Cojocaru, aleasă de Simona Popescu la Creative Writing Sundays, pe 20 decembrie 2020, la tema „un început de roman, autoficțiune”.
Sunt mai multe feluri în care pot începe.
De pildă, în cheie dramatică: În iarna anului 1954, familia mamei mele a fost evacuată de Miliție în toiul nopții. Mama avea pe atunci doisprezece ani. Bunicii mei, împreună cu cei patru copii ai lor, au plecat doar cu hainele de pe ei și cu puținele bijuterii pe care reușiseră să le apuce în grabă. Tot ce aveau – casa din Hârșova, pământul, vitele – a fost confiscat de comuniști. Nu dețineau atât de mult teren încât să fie considerați chiaburi, însă familia lor era printre cele mai înstărite din Hârșova. Au scăpat totuși de deportare și s-au refugiat la rudele din Brăila. Mama a muncit pentru a-și întreține la studii frații mai mari; a mers și ea la facultate, însă mult mai târziu. În casa care nu mai era a lor a fost înființat un dispensar. S-au reîntors la Hârșova abia după Revoluție, când casa și pământul le-au fost retrocedate. Pentru o zi, întreaga familie s-a strâns laolaltă în curtea largă, plină de trandafiri. Lipsea doar bunicul, care murise înainte ca eu să mă nasc. În acea zi aveam treisprezece ani și tot ce-mi amintesc, pe lângă tufele de trandafiri, sunt niște ziduri albe și un cerdac cu mușcate. A fost singura dată când am văzut casa în care s-a născut mama. A rămas în continuare nelocuită, iar acum găzduiește un muzeu de arheologie. Recent, m-am plimbat prin încăperile ei pe Google Maps.
Sau, de ce nu, cu un poem: Lași mâncarea să se strice, nu mai cumpăra atâta, risipești, spune Claude / A mai rămas ceva în oală, o ultimă înghițitură, ți-o adun eu, spune mama / Râcâitul insuportabil al lingurii pe fundul oalei, mama strânge conștiincios ultima urmă de sos / Minutele trec, ziua se risipește între o pungă spălată și o oală curățată bine-bine cu lingura / O s-ajungi ca maică-ta, pretutindeni numai lucrurile tale, spune Claude / O mai las două luni și m-apuc să arunc, spune tata / Covorul din sufragerie e ros de molii, au mai rămas niște zdrențe.
Sau cu o amintire: Am trei ani și tocmai m-am trezit din somn. Primul lucru pe care-l văd atunci când deschid ochii e o cuvertură de culoarea ierbii uscate care se înalță în partea dreaptă, luând forma unui delușor. Se află între perete și pătuțul meu împrejmuit cu bare. Peste câteva luni, am crescut suficient pentru a ajunge la cuvertură și a trage de ea. Pielea delușorului cade într-o parte și dedesubt se ivesc o sumedenie de saci, clădiți unul peste altul. Nu-mi dau seama ce conțin aceste măruntaie neașteptate.
Poate cu un vis recurent: Mă aflu într-un tren sau într-un autobuz care se apropie de stația unde trebuie să cobor. Încep să strâng lucrurile împrăștiate pe banchetă și pe raftul de deasupra (dacă sunt în tren). Adun și adun și intru în panică, fiindcă sunt foarte multe obiecte și genți și traiste pe care nu reușesc să le strâng la timp, ratez stația și sentimentul eșecului este sfâșietor. Când mă trezesc, îmi spun că trebuie să renunț la tot ce e de prisos, după care viața își reia cursul, amân curățenia pentru altă dată și visul mă vizitează din nou peste o vreme. Sunt iarăși în tren, prizonieră a lucrurilor de care nu pot să mă despart și incapabilă să cobor la stația corectă.
Sau într-o cheie misterioasă: Casa în care am crescut are patru camere, două băi și o bucătărie. Există și un spațiu tainic, la care se poate ajunge doar cu o scară: nișa îngustă și adâncă, decupată într-un perete al holului, unde se păstrează toate jucăriile noastre. Dunele moi și instabile care s-au adunat la baza acelui zid împiedică însă accesul. În timp, profitând de tăcerea noastră complice, unele încăperi au fost izolate și îndepărtate din circuitul practicabil; cu o lentoare aproape insesizabilă, organismul casei s-a micșorat tot mai mult. Uneori visez spațiile care s-au pierdut. Mi le amintesc pe fiecare, așa cum arătau înainte de a fi deformate și scufundate sub o mare de lucruri. Sufrageria, camera bunicii, balconul din față, balconul din spate – îmi imaginez că sunt încă la locul lor, deși intrările le sunt obturate de un stăvilar de obiecte aduse de maree. Un perete al sufrageriei era acoperit în întregime cu o carpetă; se mai aflau acolo o pianină, un recamier, două fotolii, o masă lungă, scaune, numeroase tablouri și un dulap cu cărți, bibelouri și un pickup. Dincolo de sticla mată a ușii e mai mereu întuneric; doar la răstimpuri, o rază de lumină străpunge bezna. Ființa care trăiește înăuntru a aprins o lanternă și caută ceva prin labirintul de obiecte pe care și l-a construit cu migală.
Adevărul e că ideea de a scrie această carte mi-a venit în timp ce puneam la uscat niște pungi pentru alimente de la Ikea, pe care le spălasem în prealabil cu detergent de vase. C. era plecat pentru câteva zile și am profitat că sunt singură acasă pentru a mă ocupa de treaba asta; m-ar fi certat văzându-mă ce fac și mi-ar fi spus că îmi complic viața. Însă nu mă înduram să arunc pungile; ajungeam foarte rar să cumpăr altele și puteau fi refolosite.
Întinsesem o sfoară în bucătărie, între ușă și chiuvetă, și agățam câte două pungi pe un cârlig, când mi-am dat seama că repet gesturile mamei din urmă cu treizeci de ani. În fața ochilor mi-a apărut dintr-odată cada în care erau puse la înmuiat zeci, poate o sută de pungi de toate culorile și mărimile. Le frecam pe fiecare în parte, apoi le clăteam, după care le puneam la uscat pe balcon. Pe atunci nu mi se părea nimic ciudat, cu toate că nu-mi făcea o plăcere deosebită să spăl pungi, și nici nu le puneam la îndoială necesitatea. Era una din puținele mele îndatoriri și mi se părea firesc să o ajut pe mama. Gestul acesta ne unește acum asemenea unei sfori întinse peste timp; de ea atârnă pungile de care nici eu, nici mama nu putem scăpa. Singura diferență e că eu pun la uscat niște pungi moderne, care se închid ermetic, posibil reutilizabile.
