Povestire scrisă de Luiza Popa, aleasă de Doina Ruști la Creative Writing Sundays, la tema „o povestire în registru fantastic”, pe 2 februarie 2020.
În autobuzul 123, la ora 8 dimineața, Radu e prins în masa compactă de oameni, fără să mai poată ajunge la vreo bară de susținere.
Măcar am reușit să urc, își zise el, dar gândul acesta nu-l făcu mai fericit.
Întorcându-și capul către fereastră, Radu găsi, printre brațe atârnate de mânere și umeri lipiți unii de alții, un segment de geam prin care intra aer proaspăt de afară. Micuța decoperire îl învioră puțin și se abandonă imaginii fluide a orașului care defila prin fanta de câțiva centimetri lățime. După câteva secunde, Radu începu să fredoneze încet, încet de tot, o melodie, așa cum făcea atunci când nu se gândea la nimic.
— Ce-i asta, ce se aude?
Întrebarea, venită cel mai probabil de la o femeie, îl făcu pe Radu să tresară și amuți imediat. Îl auzise cineva cântând? Imposibil! își spuse el. Își roti capul de jur împrejur, dar nu reuși să identifice persoana care vorbise.
La următoarea stație urcară mai mulți oameni decât coborâră, deși Radu ar fi putut jura că era imposibil. Trupurile se înghesuiră mai tare unele în altele și fanta aia îngustă, legătura lui Radu cu lumea exterioară, dispăru. Mai mult decât atât, atunci când autobuzul porni din stație, acceleră brusc și îl făcu pe Radu să se dezechilibreze și s-o izbească cu umărul pe persoana din stânga lui.
— Vrei să mă omori, idiotule?
Era aceeași voce de dinainte, dar de data aceasta căpătase și un chip, unul furios. Era o puștoaică de maximum 16 ani, blondă, bolnăvicios de firavă, care se încrunta la el printr-o pereche de ochelari cu lentile groase.
— Iartă-mă, n-am vrut, mormăi Radu.
Fata se holbă la el, fără să zică nimic.
— Ești bine? se interesă Radu. Atinse cu mâna brațul fetei, dar aceasta se smuci, cu o figură îngrozită.
Radu își trase repede mâna înapoi.
— Scuze, chiar îmi pare rău, repetă Radu. Fata continua să se holbeze la el, fără să zică nimic.
Mare e grădina, gândi Radu. Ridică încet din umeri și-și întoarse capul de la fată, fixându-și privirea îl ceafa bărbatului din fața lui.
La Piața Unirii, lui Radu îi fu ușor să-și facă loc până la ușă. Întotdeauna aici cobora cea mai mare parte a oamenilor. Ajuns pe trotuar, inspiră adânc, apoi porni încet către semafor, scotocindu-se prin buzunare după pachetul de Marlboro. Când îl găsi, își scoase o țigară, o prinse între buze, dar nu apucă să și-o aprindă, pentru că simți că îl bate cineva pe umăr. Când se întoarse, o văzu pe fata din autobuz, care se uita la el cu ochi mari și cu obrajii în flăcări.
Măi să fie! își zise Radu. Asta m-a urmărit?
— Îmi cer scuze, mai devreme m-am pierdut cu firea, șopti ea, coborându-și capul. N-am vrut să vă jignesc.
Radu o cercetă curios, apoi își aprinse țigara și trase adânc un fum.
— Nu-i problemă. Vina a fost a mea. Vru să atingă brațul fetei, dar se răzgândi în ultima clipă. Sper că nu te-am rănit.
— Nu-nu, zise fata repede. Sunt bine.
Pentru câteva secunde tăcură amândoi, apoi Radu își privi încheietura mâinii.
— Trebuie să plec, zise el, arătând către ceas. Ai grijă de tine, bine?
Dădu să pornească spre trecerea de pietoni, dar fata îl trase de sacou.
— Nu plecați încă, vă rog! Uitați-vă puțin la mine când vorbesc!
Radu, întors către ea, încremeni. Buzele fetei nu se mişcaseră deloc când îi vorbise.
— Ce dracu-i asta? bâlbâi Radu. Îți bați joc de mine? Ești ventriloc și ai chef de joacă? strigă furios.
— Nu, vă jur! Vă rog, mai stați doar puțin cu mine. Fata își roti privire în jur, apoi zise precipitat:
— Uitați, acolo e o bancă liberă. Doar cinci minute, vă rog!
Radu rămase o clipă pe loc. Faptul că buzele fetei erau complet lipite atunci când vorbea îi dădea fiori.
— Doar cinci minute, se învoi el.
Fata aproape că fugi către banca pe care se așeză imediat. Radu, care o urmase încet, rămase în picioare, lângă ea.
— Nu vă așezați? îl întrebă ea.
— Nu, și așa toată chestia asta e ciudată rău. Zi-mi, care e treaba? Ce vrei de la mine?
Radu își stinse țigara cu tocul pantofului și imediat după aceea își aprinse alta. Fata se ridică în picioare, fără să se apropie de el și-l privi lung.
— Sunt surdo-mută. Din naștere. N-am vorbit niciodată, n-am auzit niciodată vreun sunet.
— Sigur că da! pufni Radu.
Fata își supse ambele buze, le lipi între ele apoi și le presă în interiorul gurii cu dinții. Fața ei își pierduse culoarea și Radu realiză că o durea.
— Ați văzut vreun ventriloc vorbind așa? Uitați-vă și la gâtul meu, nu se mișcă deloc.
— Am observat, murmură Radu.
— E prima oară când mi se întâmplă așa ceva. Să aud și să fiu auzită de către cineva. Nu știu cum e posibil, dar sunt recunoascătoare pentru asta. Și îmi doresc un singur lucru de la dumneavoastră.
Radu tăcu, așteptând-o să continue.
— Să îmi cântați un cântec, zise ea. Își eliberă din strânsoare buzele, care pentru o secundă fură complet albe, apoi zvâcniră în roșu.
— Să cânt un cântec? o îngână el.
Fata dădu din cap că da.
— În autobuz cântați ceva, nu-i așa? îl întrebă ea.
Radu ridică din umeri.
— Oarecum, mă prosteam.
— Cântați-mi cântecul acela. A fost ceva atât de straniu, de minunat, de neobișnuit. Cântați-mi-l, vă implor.
Radu o privi pe fată lung, apoi închise ochii. Rememoră mai întâi versurile unul câte unul, apoi începu să cânte. Nu cu voce tare, ci în gând, așa cum știa el că nu are cum să falseze. Imediat ce termină, i se păru că fusese ridicol, că picase în plasa unei impostoare, dar apoi o văzu pe fată cum privea în gol, cu palmele lipite ca într-o rugăciune.
— N-aș fi putut să îmi imaginez niciodată că există ceva atât de frumos, îi zise fata încet, fără să-l privească. Vă mulțumesc, a fost straniu, dar minunat.
Fata se așeză pe bancă, scoase o foaie de hârtie, scrise ceva pe ea, apoi i-o întinse lui Radu.
— Mă numesc Nora. Acesta e numărul meu de telefon. Vă rog să mă lăsați să cred că o să se mai întâmple o dată asta. Că într-o zi o să îmi scrieți un SMS ca să ne întâlnim într-un loc, nici nu trebuie să ne vedem, doar să fim suficient de aproape încât să ne auzim. Să-mi povestiți ceva, orice și, poate, să-mi cântați.
Fata se ridică de pe bancă și îi întinse hârtia lui Radu, care o prinse între degete fără să zică nimic.
— Vă mulțumesc din suflet, spuse fata, apoi o luă la fugă și se urcă în primul autobuz oprit în stație.
Radu se urni cu greu din loc. Ajuns în intersecție realiză, brusc, că nu mai aude nimic. Niciun glas din mulțimea de oameni care-l înconjura, niciun claxon, nicio frână, nicio accelerație, nimic. Liniștea îl însingurase într-un vid sonor absolut.
