Poezii scrise de Constantin Buduleci, apreciate de Cristina Ispas la atelierul de poezie Mornin’ Poets, pe 21 iunie 2020, la tema „risipa”.
Marea cea mare
Marea,
Albastră ca cerul.
Nu ai văzut-o niciodată
Doar la televizorul Diamant 265
Pe un ecran alb-negru.
Te-ai ascuns dincolo de păduri.
Nu te-au lăsat părinții,
Nu te-a lăsat soțul,
Nu ai avut timp, aveai copii,
Nu ai avut bani,
Ai avut bani, dar lasă să meargă copiii,
Ai fost prea bolnavă,
Ai fost prea bătrână.
Valuri.
Când calde, când reci.
O mare ce se sparge cu durere
În coarne de stabilopozi.
Dar Marea cea mare…
Nu e risipă, mamă.
E albastră ca cerul.
Chimia dispersării
Are un cazan făcut de țigani.
Fierbe în el licoarea, după trei saptămâni
De stat la fermentat.
Cum stau copiii în bănci, așa stau aliniate
Prune, pere, mere, corcodușe,
La rând, fiecare dornică să-și transforme
Suflul în condens, acel condens amețitor
Ce curge, pic, pic pic.
Ca un Dumnezeu stă cu un păhărel
În care curg câteva picături.
Și degustă ca Ivănescu-n „stilul smuls”
Dă verdictul dacă e bun, dacă-i destul.
Antichitate, ev mediu, modernitate.
Burebista, Napoleon, Ceaușescu.
Aristotel, Galilei, Einstein.
Homer, Moliere, Eminescu.
Fructele, acum în stare de putrefacție
Trecute prin școli, prin câmpul muncii,
Așteaptă veridictul.
Cel care le degustă condensul
Nu poate să-i ghicească, nu poate să-i numească.
Simte puterea fiecăruia,
Își strânge buzele, închide ochii lăcrimați de tărie.
Tăria cui?
Au dispărut cu toții aruncați la canalul
Cu scurgeri de marmură și cruce la cap.
Are un cazan făcut de țigani.
Cu prune fete, pere băieți, mere albe, corcodușe negre.
