20 iunie , 2021

MAREA EI

MAREA EI

Povestire scrisă de Mihaela Buruiană, aleasă de Cosmin Perța la Creative Writing Sundays, pe 16 mai 2021.

 

Pe Andu îl cunoscuse prin niște prieteni de-ai Mihaelei, care insistase să iasă cu ei în oraș în seara aceea de sfârșit de mai. Îi plăcuseră pielea lui bronzată, părul brunet, lunguț, brățările din piele împletită și cămașa albă de in, descheiată la gât exact cât să lase la vedere o porțiune păroasă de piept ce invita la mai mult. Toate astea îi dădeau un aer boem, care o făcea să se gândească la mare și la vară. În plus, când povestea, avea așa o relaxare și un amuzament în voce, ca omul care a călătorit prin lume și a văzut atâtea încât a ajuns la un nivel de înțelegere superior. Dana, care, la douăzeci și șase de ani, era secretară într-o firmă de instalații sanitare din provincie, l-a văzut ca pe o gură de aer proaspăt în zilele ei cenușii și repetitive. L-a ascultat cu privirea fascinată și zâmbetul larg, iar el, simțind că are public, parcă a prins avânt.

S-au mai văzut de câteva ori pe urmă. El era proaspăt întors în oraș, după vreo doi ani prin Italia și Spania, unde făcuse tot felul de munci: agricultură, construcții, transport de marfă, ce găsise și el. I se păruse însă greu printre străini și i se făcuse din ce în ce mai dor de casă și de prieteni, așa că hotărâse să renunțe. Ea revenise în orașul natal după ce încercase doi ani de facultate în București; capitala nu era pentru ea, distanțele mari și aglomerația constantă o oboseau. Prefera locurile familiare și viața mai tihnită. Ai ei fuseseră nemulțumiți de decizia ei, reproșându-i că s-au sacrificat să o țină doi ani la studii, însă ea le închisese gura mutându-se de acasă și găsindu-și un serviciu. Nu avea să stea pe capul lor. Trecuseră mai bine de cinci ani de atunci și reproșurile luaseră altă formă între timp: dar ea când se mărită, când face copii, că trece viața pe lângă ea și ei mor mâine-poimâine și rămân fără nepoți. La început, Dana schimba subiectul, pe urmă încerca să le explice că nu e ca și cum n-ar vrea ea, dar nu e chiar așa ușor, și, în cele din urmă, exasperată, ajunsese să se certe cu ei și să plece trântind ușa.

De când cu Andu însă, parcă înflorise. Între munca lipsită de satisfacții și cicăleala părinților, întrezărea, cu un entuziasm pe care nu prea reușea să și-l țină în frâu, povestea de iubire la care tot visase. Întâlnirile cu el erau apogeul zilei sau al săptămânii. Ca să se pregătească pentru ele, își înnoise garderoba, își schimbase tunsoarea și își vopsise părul roșcat natural într-o nuanță mai închisă. Își înveselise până și casa, în încercarea de a o face cât mai primitoare. Fără să-și dea seama, Dana își făcea cuib. De mână cu el, părea că abia acum își descoperea orășelul cu adevărat: veșnicele străzi și clădiri șterse i se păreau mai colorate, mai pline de viață sau mai încărcate de sensuri, în funcție de poveștile și de gesturile lui. Prin intermediul lui Andu, Dana călătorea într-un univers paralel, în care locurile erau cele de mult cunoscute, dar nimic nu era la fel; parcă nici ea nu mai era aceeași. Ca într-un serial pe care îl văzuse ea odată, în care eroina era cuminte, chiar anostă, într-o lume și femeie fatală și exuberantă în alta. Cumva, trecuse granița dintre cele două pe nesimțite și nu voia să se mai întoarcă niciodată, deși, adânc în sinea ei, știa că cealaltă era lumea reală, iar cea de acum, doar iluzorie.  

După ce au epuizat plimbările de-a lungul și de-a latul orașului, au început să se întâlnească la terasă, în centru, după care la el sau la ea. În orașul lor provincial, centrul avea o singură terasă mai răsărită, unde barmanul lăsa să meargă Rock FM în surdină și le ținea minte preferințele și anturajul. „La el” însemna în apartamentul de două camere în care îl primise temporar un fost coleg de liceu. „La ea” însemna în garsoniera pe care o închiriase într-un bloc vechi, care mirosea a prăjeală și a aer stătut. După aproape trei luni, s-au mutat împreună în garsoniera ei și Dana a răsuflat ușurată că relația ajunsese la următorul nivel.

În august, și-a luat concediu zece zile și au plecat împreună în Vamă. El nu prea mai avea bani, așa că a plătit ea cazarea. Atunci s-a gândit pentru prima dată că Andu bea cam mult, dar a dat vina pe faptul că erau la mare, în vacanță, se relaxa omul, ce era să facă? Doar banii se împuținau și ea știa cel mai bine asta, că doar ieșeau din buzunarul ei. În ultima seară, s-au certat tare, fiindcă el voia să mai rămână, să stea cu cortul, cu niște cunoscuți. Dar am venit împreună, s-a revoltat ea, de ce să rămâi singur aici? El a făcut-o burgheză și geloasă, i-a reproșat că nu înțelege libertatea și i-a zis că nu poate să fie cu cineva care nu-i respectă stilul de viață. Dana a adormit plângând, singură în camera de la pensiune, în timp ce de la terasele din jur se auzeau bași, voci și râsete. Lumea continua să existe și își vedea veselă de ale sale, indiferentă la micro-universul care se năruia între cei patru pereți cu gresie pe jos și o baie minusculă în colț. Dimineață, s-a trezit cu el la ușă; avea ochii roșii, nedormiți, părul încâlcit, urme de nisip pe haine și zâmbetul… zâmbetul ăla ștrengar și irezistibil. Nu i-a zis unde a fost și ce a făcut, iar ei i-a fost frică să întrebe. I-a fost frică de fisura aceea care se forma între ei și care putea să se caște în ditamai groapa, care să-i înghită pe amândoi sau poate numai pe ea. 

Restul verii a trecut repede, iar mohoreala toamnei s-a insinuat tot mai mult între ei.  Lucrurile au intrat ușor într-o rutină la care ea s-ar fi așteptat mult mai târziu, după ani de relație. Dana mergea zilnic la birou, el rămânea acasă; seara, îl întreba obosită dacă a mai trimis CV-uri sau a fost chemat la vreun interviu. A vorbit chiar și cu șeful ei, a apelat la foști colegi, la diverse cunoștințe, dar el ba strâmba din nas, zicând că jobul oferit e sub nivelul lui, ba dădea vina pe oameni, că sunt aroganți sau că vor să-l tragă în piept, ba nu-i convenea salariul, ba uita să se prezinte la întâlnirea stabilită tot de ea. Când făceau dragoste sau se uitau la un film sau găteau împreună, părea că totul merge bine și că au găsit, în sfârșit, fericirea după care tânjiseră amândoi. Atunci, felul lui relaxat de a fi o scotea și pe ea din vâltoarea gândurilor și a planurilor, dar întotdeauna revenea la ele, speriată oarecum că, preț de o clipă, o oră, o zi, a pierdut controlul și alunecă și ea, odată cu el, pe panta nepăsării. „Gândești prea mult!” îi zicea el, iar ea încerca să oprească mecanismul cu rotițe bine unse și să-și golească mintea. Cu timpul însă, spiritul lui liber și detașarea de lucrurile lumești, mărunte, neplăcute, dar obligatorii, care i se păruseră atât de atrăgătoare la el înainte, au început să o scoată din minți. Reproșurile s-au întețit: și hipioții puteau să-și ia un serviciu ca să contribuie la cheltuieli, să o scoată în oraș din când în când sau într-o excursie, să-i facă și ei câte un cadou; dacă ar mai face și el curățenie prin casă, dacă nu s-ar mai juca pe calculator toată ziua sau n-ar ieși aproape în fiecare seară la bere – chiar așa, pentru băutură de unde avea bani? – dacă, dacă, dacă… 

Era prinsă la mijloc între „trăiește clipa”, așa cum o îndemnau, parcă cu reclame luminoase, Mihaela și articolele de pe internet, și „e timpul să te așezi și tu la casa ta, lasă-l p’ăsta, dacă nu-i serios, caută altul, timpul trece”, care îi răsuna în minte chiar și când nu vorbea cu mama. Dar nici clipa asta nu era chiar așa frumoasă încât să vrea să rămână veșnic în ea. Ba chiar dimpotrivă. Iar perspectiva de a se așeza la casa ei o speria dacă asta însemna să ducă singură tot greul. „Ar trebui să zâmbești mai des, ești prea serioasă”, i-a spus Andu într-o seară, când ea se cam pleoștise la glumele lui proaste. Bine, nu erau chiar proaste, doar puerile, așa, ca o glazură roz pe un tort de om mare. A încercat să zâmbească și să-i răspundă la fel. Sigur că avea și ea simțul umorului, dar nu despre asta era vorba.

Însă replica lui de atunci i-a rămas ca un spin în talpă. Umbla cu senzația aceea supărătoare, de durere ba surdă, ba ascuțită, și știa ca trebuie să se oprească, să scoată ghimpele și să lase carnea să se vindece. A sucit-o pe toate părțile în nopțile cu vise agitate și zilele plicticoase, cu cozi la Mega și înregistrare de facturi în sistem, la birou. A început să se îndoiască de sine. Dacă el avea dreptate? Dacă era într-adevăr prea serioasă? Dacă viziunea ei era modelată, dulceag și nerealist, de filmele și cărțile de dragoste americane sau de revistele pentru femei? Dacă vocea mamei, repetată până la saturație de-a lungul anilor, își croise un făgaș atât de adânc în mintea ei încât orice alte gânduri alunecau în aceeași direcție? Dacă înverșunarea asta de a avea o relație „serioasă” nu era, de fapt, a ei, ci a societății, a celorlalți? În cazul ăsta, ea cine era și ce voia? 

Într-o seară, erau cu niște prieteni la masă, în barul din centru, și Andu tocmai povestea, pentru a mia oară, întâmplări cu beții crunte de demult și cu glume făcute unuia din gașca veche. Stătea, ca de obicei, picior peste picior, bâțâindu-l în ritmul muzicii, și trăgea nonșalant din țigară. Era deja la a patra sticlă de bere. Dana știa ce urmează: privirea din ce în ce mai încețoșată, limba tot mai împleticită, vocea tot mai tare, veșnica târguială de hai-să-mergem-acasă-mai-iau-o-bere-și-gata. Mihaela îi sorbea cuvintele, ca ea altădată, și râdea cu lacrimi la povestea lui. Dana a tras adânc aer în piept și a închis ochii. Hărmălaia din jur s-a stins treptat până când a ajuns doar un zumzet și vorbele lui au rămas undeva, în depărtare. În locul lor, un sunet familiar, liniștitor: valurile spărgându-se de țărm. Apoi, mirosul de sare. Nisipul sub tălpi. Briza în păr. Razele calde pe față. Zâmbetul de recunoaștere, de reîntâlnire cu o prietenă veche. Saltul în timp, în trecut, înainte de toată povestea cu Andu, care i-a furat amintirea plăcută a mării; sau în viitor, după ce toată șarada asta se va fi terminat și ea va pluti din nou, liberă și fericită, doar un punct pe întinderea albastră și nepăsătoare.

#mihaela buruiană

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *