Povestire scrisă de Romulus Boldea, aleasă de Augustin Cupșa la Creative Writing Sundays, la tema „Moștenirea/ o situație legată de moștenire, fie ea genetică sau de bunuri, care să se desfășoare în familie”, pe 12 aprilie 2020.
Când bătrânul află că trei vecini din capul satului și-au comandat deja sicriu, privirea îi rămase încâlcită în pânza de păianjen din colțul tavanului. Cine se credeau? Era el mai prost? Apucă telefonul mobil îmbrăcat într-o husă jerpelită, își puse ochelarii pe nas și, cu degetele crăpate ca pământul pârjolit de soare, începu să-l butoneze.
— Hai până-n deal. Nimica. Hai că-ți spun când vii încoa’. Cum n-ai timp? Îți plătesc io benzina.
*
— Ăl bătrân o luă razna, spuse bărbatul în timp ce rupea din pâine.
Are ochii de culoarea albaștru-cenușiu precum cerul prevestitor de furtună, iar fața îi e brăzdată de riduri adânci semănând cu un șantier unde lucrările au fost abandonate din lipsă de fonduri.
— Dă și tu sarea aia.
Vorbește și gesticuleză fără să-și privească interlocutorul, vede doar ceapa spartă și ouăle din tigaia pusă pe fundul de lemn.
— Se zice „te rog”, nesimțitule, habar n-ai să vorbești, spuse femeia și-i întinse solnița murdară de grăsime. Poartă o bluză în dungi care la un moment dat fusese de ocazie, dar acum ajunsese doar o treanță de stat prin casă.
Bărbatul mestecă cu gura deschisă. Un fir de gălbenuș i se scurge pe bărbia proaspăt rasă.
— Dacă face cineva un căcat, hop și el, io nu știu ce-i în capul lui, măcar de-ar fi rezolvat cu actele prima dată.
— Le-o rezolva el, spuse femeia aranjând cănile în raftul de deasupra chiuvetei.
— Și dacă, doamne ferește, crapă între timp?
— Nu crapă, vezi-ți de treabă.
— Apoi ar trebui să rezolv singur cu celălalt nebun.
În bucătărie intră un băiat de vreo cincișpe ani. Are părul lung, blugi ponosiți și tricou negru pe care e desenat un schelet în flăcări.
— Nu înțeleg cum vă primește așa la școală, spuse bărbatul mușcând din colțul de pâine abia înmuiat în tigaie.
— Tu nu înțelegi multe.
— Ia uită-te și tu la fi-tu cum răspunde. Nu-i zici nimic? Unde plecași?
Femeia ieși din bucătărie, iar între timp tânărul se așeză la masă și apucă cuțitul.
— Mai ușor, că tai fața de masă, se răsti bărbatul. Să mor io că nu știu cu cine sameni, n-am văzut așa ceva de când sînt, cum dracu să nu fii în stare să tai o bucată de pâine? Numai mumă-ta e de vină că ți-a dat în gură până mare.
Băiatul mușcă din felia de pâine unsă cu unt și gem, ferindu-și ochii de privirea lui.
După o pauză în care mâncară amândoi în tăcere bărbatul spuse:
— Vezi că azi mergem la țară. Să n-aud comentarii.
— Da’ am zis eu ceva?
— Nu faci ce vrei tu.
— Păi și am zis eu că fac ce vreau eu?
— Gura, că-ți cârpesc una de nu te vezi!
*
Băiatul își ține mâna la falcă și privește de pe bancheta din spate peisajul. Dealurile seamănă cu peticele verzui pe care le folosea bunica să-i cârpească nădragii în verile lungi când sărea gardurile să fure cireșe. Loganul albastru înaintează încet pe drumul de țară plin de gropi și serpentine.
— Toți ăștia din sat au făcut actele, numai el stă după prostul ăla. Să vezi ce mă iau în gură cu el, spuse bărbatul mai mult pentru sine, strângând în mâini volanul.
— De ce nu vrea tataie să semneze?
— Din cauza lui unchi-tu, spuse femeia, smulsă din propriile gânduri. Vrea să negocieze separat cu cariera să primească mai mulți bani pe partea lui de pământ. Așa că tataie-tu trebuie să-i facă acte separat.
— Când eram mic, Claudiu mă ducea în cârcă tot timpul, continuă băiatul. Mai avea și motocicleta aia șmecheră rău de tot.
— De unde crezi că a luat banii pentru motocicleta aia?
— De unde?
— Hai că și așa-s nervos, nu vreau să-mi mai amintesc.
— I-a furat de la tac-tu, spuse femeia frecându-și mâinele. Cerculețul de aur care-i strângea carnea inelarului de la mâna stângă nu mai putea fi dat jos decât cu săpun. E căldura pornită?
— Cum adică i-a furat? Păi și nu i-ai zis lui tataie?
— Ba i-am zis, da’ crezi că i-a făcut ceva? Mi-a dat el banii înapoi ca să nu-l omor cu bătaia pe ăla.
— Cu mine tot timpul s-a comportat OK, spuse băiatul. Nu înțeleg ce s-a întâmplat cu el.
— Are boala pâmânturilor, nu se mai satură de averi. Are și o grămadă de procese cu multă lume. E nebun, dă-l în pizda mă-sii.
— Vorbește frumos, se încruntă femeia.
*
Vopseaua vișinie s-a scorojit de mult. În dreptul porților de metal, bătrânul stă cu mâinile în buzunarele pantalonilor de salopetă. Poartă o șapcă verde închis pătată de ulei de motor pe care o ridică de pe ochi în timp ce dirijează mașina în interiorul curții.
— Săr’mâna, tataie!
— Noroc, mă, Razvane. Haideț înăuntru, nu mai stați afară.
— Ce ne grăbești așa, spuse bărbatul în timp ce descărca două plase din portbagaj. Razvane, fugiși repede, treci încoa’ și ține astea.
— Las’ că le iau io, spuse bătrânul, apropiindu-se încet de mașină, lasă copilu-n pace, Răzvane, du-te, tată, la televizor.
— Sărumâna, spuse femeia, încheindu-și geacă. Brrr, se lăsă frigul.
— Bună Lili, hai, treceți în casă.
— Nu ne mai grăbi așa.
Bărbatul verifică roțile mașinii împingându-le cu piciorul.
Cei patru intrară în casă. Bucătăria e căptușită de mirosul cafelei abia turnată-n cești.
— Răzvane, bei un pahar de țuică cu mine?
Bătrânul încercă să-și ascundă zâmbetul și scoase de sub masă un pet de Newmarkt la un litru cu eticheta ștearsă.
— Hai bea un pahar cu mine, că ai șofer!
— Termină cu prostiile, spuse bărbatul, așezându-se pe scaun și răsuflând cu greu.
— Da, vreau unul, spuse băiatul cu jumătate de glas.
— Zi mai cu inimă, ia de aici, hai noroc, să fii sănatos. Ia zi-mi, ai vreo fată?
— Hai, tataie, iar începi, spuse băiatul înainte să ducă paharul la gură. Luă o gură mare și trăsăturile feței i se amestecară de parcă ar fi fost o pictură peste care cineva ar fi vărsat apă.
— E din aia bună.
Bătrânul dădu paharul peste cap dintr-o singură mișcare.
— Zi-mi, ce-ți veni cu sicriul?
— Cum ce-mi veni? Mă sună Dorian din capul satului și-mi zise nea Ioane, eu, Panțâru și Baracă, ne comandăm azi că sunt la ofertă, trei plus unu gratis, așa că împărțirăm banii pe trei sicrie. Io zic că ieșirăm bine. Le-au și adus deja.
Bărbatului i se tulbură privirea.
— Cum adică l-au adus deja?
— L-au adus deja. E în magazie. Dar e cam mic, îmi cam ies genunchii pe afară, sper să se închidă capacul. Poate facem o probă mai încolo.
— Cum adică? Păi și de ce m-ai chemat până aici?
— Păi cum de ce? Să mă ajuți să facem o probă, i-auzi la el, că de ce l-am chemat.
— Doamne ferește, io zic să mai lași țuica aia că o iei pe scurtătură.
— N-avea tu grijă de ce fac io, că mă descurc.
— Lasă, zi dacă ai rezolvat cu orbetele ăla.
— Ce să rezolv?
— Cum ce să rezolvi?
— A, cu actele, spuse bătrânul turnându-și încă un pahar de țuică. Răzvi, tu mai vrei?
— Nu-i mai pune!
— Am rezolvat, dă-le-n moașă-sa pe gheață.
— În sfârșit, răsuflă bărbatul ușurat. Și când intră banii?
— Problema e că în câteva zile trebuie să vină ăștia de la carieră să dărâme casele. Nu-i mai satură Dumnezău de cărbune.
Își mai turnă un pahar de țuică.
— O să ajungă până-n deal la cimitir după ce rad satul de pe fața pământului.
— Aia e, i-o tăie bărbatul. Îți iei ceva cu o parte din bani, o garsonieră, ceva, și stai la bloc. E mic orașu’, stăm aproape, ai tot ce-ți trebuie. Și cu animalele rezolvăm noi, mi-l dai pe Pongo să-l duc la carieră, de găini scapi ușor, alea stau la congelator, spuse bărbatul izbucnind în râs.
— Și să-l sfâșie pe Pongo al meu jigodiile din carieră?! În niciun caz. O să-i dau otravă de șobolani, sau îi dau cu barosu-n cap și aia e.
— Cred că bauși prea multă țuică.
— De mârtani nu-mi e, că se descurcă dă-i în pizda mă-sii, și-așa mâncau pe la vreo trei patru case. Dar mi să rupe inima de Suru că nu l-am mai văzut de vreo săptămână. Bine măcar că mă-ta nu mai trăiește să-și vadă casă făcută praf și țăndări de buldozere și excavatoare.
Zicând asta, ochii i se umeziră, iar firișoarele roșii care-i susțineau pupila în albul ochiului parcă se aprinseră.
— Hai că-i noapte, nu mai avem timp, hai să-mi pui capacu’ peste, să văd dacă mi-ating genunchii de tavan.
