Povestire scrisă de Laura Stanciu, remarcată de Irina Georgescu Groza la concursul trimestrial de povestiri – „O proză scrisă cu dibăcie, cu atenție la detalii, dar finalul e previzibil (putea să nu fie atît de explicit)”.
În dimineața aceea târzie de septembrie, în baia mică și întunecată, bătrânul verifica dacă nu cumva rămăsese vreun fir nebărbierit. Își atingea gâtul cu mâna umedă, își întindea pielea fiecărui obraz, își rotea capul. Poate din cauza becului, oglinda părea verde de parcă alunecau pe ea alge strălucitoare. Cu cât se retrăgea în spate să se convingă că nu era așa, privindu-se pieziș, era împins în față de bătăile nebunești ale mai multor inimi pe care le simțea în ceafă. Strânse ca într-un mănunchi, bubuiau atât de tare, că lui Anton îi venea să-și astupe urechile ca să scape de vâjâit. Deși nu auzea bine de ani buni, acum nu mai suporta zgomotele, când ritmice și înfundate, când sacadate și bezmetice. Gata să-și sprijine fruntea de reflexia ei în oglindă, văzu un fundal opac, ridicat în fața ochilor, cu puncte negre, ce se întindeau repede de la unul la altul până deveneau pete. Apoi îl asurziră niște clopote de biserică și ciocane de toacă, iar oglinda dispăru. Miji ochii, să o poată ghici pe soția lui, pe undeva prin jur, pentru că tocmai trecuse val-vîrtej pe lângă el. Dar Mia intrase pesemne la duș, deși apa și vocea ei se auzeau de peste tot, ca țipetele mai multor oameni care cădeau într-o cascadă. Ar fi vrut să strige cu gura altcuiva, pentru că pe a lui nu o mai putea deschide. O simțea răsucită într-o parte, ca pe un prosop strâns bine când e stors. Apoi nu o mai găsi. Nu mai veni la loc. Îi plecase de pe față, iar el o căuta așa cum încearcă uneori oamenii să-și găsească cuvintele potrivite.
Scăpă din mână aparatul de ras, se clătină și porni înspre locul în care ar fi trebuit să fie ușa. Ieși din baie ca să nu mai audă zgomotul, să ajungă pe fotoliu. Își simțea capul cât banița, îndesat parcă într-o plasă, cum văzuse la apicultori, doar că prin ochiurile acelea intrau violent ace negre și verzi. Din pragul ușii nu vedea sufrageria, ca și cum ar fi luat locul bucătăriei. Deși pășise spre canapea, ajunse lângă un scaun metalic, dar totodată se îndepărtase de el. Când întinse mâna, părea că îl și atinse. Era însă un calorifer care nu putea fi acolo decât dacă se mutaseră pereții din stânga în dreapta. Mai bine să stau jos, își spuse, dar jos era prea jos, pentru că scaunul ieșise complet din imagine.
Nu simți căzătura. Se sprijini cu spatele de elemenții de fontă și înțelese, în ultimele clipe în care mai gândi, că avea simptomele unui atac cerebral ca la carte, așa cum scria în manuale, așa cum văzuse de atâtea ori la pacienții lui. Ar fi vrut să surâdă cu satisfacția medicului care știa diagnosticul, dar gândurile se risipiră la fel de repede cum dispăruseră oglinda, camera și gura. Strânse involuntar, spasmodic, pumnul drept. Poate ar fi fost bine să bată în podea, dar oricum nevasta lui nu l-ar fi auzit. Îl zorea încă, peste vuietul apelor care continuau să cadă ca de la mare înălțime, de minute în șir, tot spunându-i să termine odată cu bărbieritul și îmbrăcatul, să nu întârzie la nunta lor de 50 de ani.
A doua ușă a bucătăriei se deschidea înspre curte. Aspersorul uda cei trei brazi de la poartă și peticul de grădină cu flori mici, roșii, portocalii, violet. Pe stradă treceau câțiva copii dinspre plajă, rotind în jurul taliei colaci de salvare cu capete de lebede. Părinții le strigau să nu mai meargă pe mijlocul drumului și să vorbească mai încet, să nu ațâțe câinii care-i amușinau pe la porți. Vântul de toamnă aducea mirosul mării, care mai ondula un val, dar și-l retrăgea în următoarea clipă, rămânând tot la jumătate de kilometru distanță, în capătul străzii.
Anton rămase cu piciorul stâng întins până în mijlocul bucătăriei și cu celălalt întors spre spate, în cădere, de parcă ar fi vrut să pozeze din profil, dezbrăcat, să-și arate corpul bronzat, bine legat, ca al unui toreador, ucis însă de culoarea roșie, de vicleșugul unor vase sangvine care-i invadaseră creierul. Prosopul îi alunecase. Pe un scaun era așezat costumul de nuntă. Pantofii noi, negri, erau pregătiți cu șosete asortate, așezate deasupra. Pe aragaz se răcea un compot de vișine făcut de dimineață. Televizorul atârnat deasupra caloriferului rămăsese pe un canal cu un film western. Ceasul primit cadou de la fata lui era pe masă, lângă cheile de la mașină, și arăta că mai era doar o oră până la oficierea de la biserică a nunții de aur.
*
Apoi s-au aprins luminile din plafon. El s-a ridicat zvelt și tânăr, ca în diminețile în care ieșea la alergat. Și-a pus mâinile în șold, a dat capul pe spate și a strigat E cineva aici? Băieți, unde sunteți? Avea impresia că venea înspre el aburul de la dușurile unei săli de sport, dar era o ceață de un alb rece, de neon. O voce de la o oarecare depărtare i-a răspuns, iar el a recunoscut-o. Cu aceeași voce gândise dintotdeauna. Era cuprins de o neașteptată stare de bună dispoziție. Se bucura ca atunci când îl suna prietenul lui cel mai apropiat din armată. Sau când alergase la spital să prindă momentul nașterii fetei lui. Râdea și lăcrima și se mira de asta ca în zilele în care ploua cu soare. Așa cum se emoționase când urcase prima oară pe un mânz, în timp ce bunicul lui îi striga aplecat peste gard Așa, Anton. Bravo, voinicule.
Vocea din afara lui i-a spus despre momente de care uitase, despre iubita lui din liceu, care-l plăcea că era cel mai înalt și sportiv din clasă, dar mai ales că urma să fie medic. Să te măriți cu un medic e și-acum o partidă. Cu cine-o fi rămas fata asta? Apoi vocea i-a amintit-o pe mama lui, care îi aducea clătite în cameră când învăța pentru examene. Simțea și acum cum îl mângâia pe cap când îi spunea Doctorașul meu, mai ieși afară, mamă, să te vadă soarele.
Însă acum trecuse de ceață, ieșise soarele și era atâta lumină, că nu se vedea nimic altceva. Doar ca să fie mai aproape de voce, mergea înainte fără teamă și o auzea încurajându-l. Ai ajuns la timp. Anton pășea ușor și avea senzația că gleznele îi erau acoperite de apă. Deși nu-i spusese nimeni, știa că era o primă zi de acomodare, ca în cantonamentele în care pleca atunci când era elev. Nu-i vedea pe ceilalți, dar era convins că erau mai mulți alături de el. Apa devenea treptat mai adâncă și din ce în ce mai caldă. Înainta și mai ușor, de parcă ar fi înotat mergând. Când îi trecu de piept, se lăsă cu totul în ea, întinse brațele și își băgă capul sub apă. Deschise gura, simți că era o mare mai sărată, care îl ținea la suprafață fără efort.
Am ajuns unde trebuia. Sunt foarte organizați aici. Cred că ăsta e un instructaj. Să fiu atent. Înțelese că era ziua în care i se dădea voie să facă ce îi plăcuse cel mai mult când trăia, iar asta era să înoate. Întindea când o mână, când alta după pești, îi prindea, îi mângâia și le dădea drumul. Când deschidea ochii sub apă, vedea litere mărite ca de o lupă, dar nu era nevoie să citească. Nici nu ar fi putut. Deși nu formau cuvinte obișnuite, Anton știa că erau instrucțiuni și le înțelegea.
Îi fusese frică de moarte, dar de câte ori visa câte vreun fost camarad sau prieten, se trezea mai liniștit. Dacă mi-au apărut mie, trebuie să existe undeva. De mai bine de zece ani, de pe la 60, avea un coșmar care se tot repeta. Se vedea la aparate, la terapie intensivă, murind singur. Credea că fumatul o să-l bage în groapă. Un pneumolog îi spusese că orice boală e preferabilă în locul cancerului de plămâni. Renunțase la țigări de multe ori. Odată chiar pentru cinci ani, dar dintr-un fum tras la o petrecere, se apucase din nou. În schimb alerga în fiecare zi și termina tura cu o jumătate de oră de saună. Își construise una din lemn, lipovenească, chiar în curte. De cum se încălzea apa mării, pleca la înot, iar din octombrie mergea la piscină până la următoarea vară.
Nu încuia nici ușa, nici poarta. În cartierul acela din Constanța nu se fura. Pleca de acasă desculț, în costum de baie, în alergare ușoară, cu labele de înot ținute sub braț. De când punea piciorul pe nisip, se înviora. Ieșea din mare după două-trei ceasuri. Aducea în labe tot felul de vietăți, se uita la ele, le analiza, apoi le dădea drumul. Când fata lui era mică și-l aștepta pe mal, se minuna de captura lui marină, iar el o învăța care-s crabii, meduzele, guvizii.
Anton se lăsă pe spate și întinse brațele. Apa îi intră în urechi și îi spuse unde se afla, ce urma să se întâmple și ce avea de făcut. În timp ce plutea, se gândea că în acel loc nu era nevoie de salvamari.
*
Doamne, Anton! Ce s-a întâmplat? țipă Mia când intră în bucătărie. Bătrânul stătea cu capul în piept și cu ochii închiși. Cu mâna dreaptă strângea prosopul îmbibat de urină, desprins din jurul brâului. Avea înțepenită partea stângă a corpului, iar cu gura întoarsă și căzută ca în grimasa unui om dezamăgit, nu mai putea răspunde. Scotea fire de vomă în loc de cuvinte. Ea se uită înspre el o clipă, apoi țâșni din casă dând ușa de perete și începu să urle în curte, apoi pe stradă, cu capotul desfăcut. Chemați Salvarea. Îmi moare bărbatul. Ajutor. Moare Anton.
