8 decembrie , 2016

O CALITATE

O CALITATE

Povestire scrisă de Astrig Popescu, apreciată de Lavinia Braniște la concursul trimestrial de povestiri – „Un text pe tema relațiilor de cuplu, scris din perspectiva unei femei „realizate”, care ajunge un fel de intrusă în grupul de prietene fără soți și copii. Un text bine scris și o voce căreia i s-ar potrivi bine mai multă îndrăzneală.”

Erau deja acolo când am ajuns la cafenea, fiecare cu câte un pahar de prosecco în față, cu excepția Monei, care bea doar vin roșu sec, că orice altceva i se părea kitsch. M-au primit cu dojeni că am întârziat, iar eu m-am săturat să mai explic ce e cu anxietatea de separare, așa că am dat vina pe trafic. Lumina din cafenea era difuză, cred că toate păream mai tinere și mai proaspete decât eram. Periodic, câte o lumină albastră ne radiografia ridurile, din ecranul telefonului. Fiecare aștepta câte un mesaj, verifica un like, eu stăteam ca pe ghimpi, să nu sune bona. Am vorbit de serviciu, de cât de „nașpa” este, că mai bine am face ceva pe cont propriu, dar entuziasmul scădea cu fiecare pahar. Am râs, am bârfit. S-a ajuns inevitabil și la bărbați, ele erau toate singure, între relații sau în ceva de genul „complicat”.

— M-a invitat băiatul în citybreak la Roma, ne zice Madi și un val de exclamații acoperă muzica ambientală și zgomotul de fond.

— Bineee, măi, păi înseamnă că e de biiiineee, zice Larisa, care se bucură sincer pentru Madi.

Madi își dorește mult un copil, o relație serioasă și să stea la casa ei, nu neapărat în ordinea asta, dar până acum a avut doar relații pasagere, pur și simplu nu se leagă nimic serios. E blondă, cu ochi verzi, slabă, cu puțină celulită (cafea și tigări), are un job bănos și nu foarte solicitant. Călătorește mult, cu fetele, sau cu băiatul de la momentul respectiv. Am fost și eu cu ele în câteva excursii, ne simțeam bine împreună, niciuna nu invada spațiul celeilalte, ne făceam programul și itinerariile prin sufragiu universal și ne lăsam și timp pentru plimbări solitare și privit de stele în liniște și chestii din astea care fac bine la suflet. Larisa mai nou a descoperit spritualitatea, meditează și face yoga. O ajută.

— Și când plecați? Abia aștept. Se bucură sincer, îmbrățișează universul și universul îi trimite vibrații pozitive.

Îmi verific telefonul, bona nu a sunat.

— Plătește el tot, sper! intervine Mona.

— Mai contează? Nu fi materialistă, Madi, nu asta e important, îi zice Larisa. Eu i-am plătit excursia în Berlin lui Matei și ne-am simțit grozav.

— Și unde e  Matei, acum?

Mona are 47 de ani, e veterana grupului, nu are pe nimeni. Lucrează în contabilitate, într-o bancă, și poate asta e suficient pentru a-i fi scuzate momentele penibile pe care le creează. Nu prea mă interesa subiectul, că poate i-aș fi dat dreptate, Larisa nu trebuia să îl sponsorizeze pe Matei, și-a dat și ea seama de asta dar cam târziu, cînd l-a găsit cu două fete în pat.

Cafeneaua era frumos decorată de Crăciun și lumânările jucau umbre pe pereți. Toate ne-am verificat telefonul în același timp. Oamenii își puneau poze pe FB, cu zâmbete largi și ochi tulburi. Ciudat cum ceva virtual adaugă materialitate unei stări. Și statusurile și selfieurile sunt un fel de ancore, niște probe ale existenței, ca și cum ar trebui să te ciupești ca să vezi că este real, doar că acum dai check-in și dacă primești vreo reacție de la cunoscuți (mai mult sau mai puțin), înseamnă că chiar ești acolo. Culegi invidie si likeuri, te simți mai bine sau mai prost prin mijlocirea acestui device. Nu e suficient să ingerezi mâncarea ca să te simți sătul, ci trebuie să o pozezi înainte și să o afișezi și abia apoi te bucuri, nu de ea, ci de reacția celorlalți.

— Am doar două likeuri pe poza de mai devreme, zice Raluca. Nu-mi stă bine cu tunsoarea asta, nu?

Au consolat-o. Îi stă bine cu orice. E cea mai tânără, are carnație de porțelan, forme rotunde și buze umede fără gloss. Parcă e mereu în faza de ovulație, mereu dispusă, extrem de feminină. Toți bărbații salivează la ea, dar numai cei plini de tupeu sau foarte proști îndrăznesc să o bage în seamă. Raluca a terminat Fizică atomică, lucrează la o fabrică de acumulatori pentru nave spațiale și cântă la pian. Nu a mai avut un prieten din liceu. Și-a făcut cont pe Tinder, pretendenții dispar după prima întâlnire, fără explicații. Mona zice că îi intimidează.

Ca de obicei, Mona, Madi, Larisa, Raluca și cu mine ajungem într-un punct al conversației în care dăm verdicte, facem liste, cumva continuăm oracolele din copilărie. Ce calități trebuie să aibă „el” ca să fie cu noi. Niciuna nu-și pune problema calităților pe care să le aibă sau sa nu le aibă ele. Totul e în tabăra masculină. Și așa am ajuns sub tirul privirilor lor: ca niște hiene care simt miros de sânge mă interoghează pe mine despre Vincent. Reluăm lucruri cunoscute tuturor, cum ne-am cunoscut (cum de-am avut tocmai eu norocul să dau peste unul ca el), cum m-a cucerit (cum de am reușit tocmai eu, atât de flască și puțin dotată să-i sucesc mințile), cum de a rămas cu mine și să facem și un copil, eu care nu eram tocmai maternală și nu smotoceam copiii și pechinezii cu atâta nesaț ca Madi, de exemplu. Voiau o rețetă, pe care nu o aveam, voiau indicii, ponturi, dar eu chiar nu mă simt în măsură să dau sfaturi. Doar că în ultimii ani, după ce am născut, le vedeam atât de rar. Aveam mai puține subiecte comune și poate tocmai rolul de „uite, se poate” mă mai aducea în cercul lor. Mi se părea culmea imposturii, dar am zis cu un aer conspirativ:

— Cred că (și toate s-au aplecat peste masă să soarbă înțelepciunea uneia pățite) nu trebuie să fie prea multe calități. Una singură e suficientă. S-au înclinat la loc, pe speteaza scaunului, dezamăgite. Doar Raluca a rămas ca o petală care refuză să se deschidă, aplecată pe masa rotundă, cu privirea stăruitoare pentru detalii.

Eram acolo ca să dau spectacol. Trebuia să performez. Să le vorbesc despre dragoste, potrivire și alte aiureli. Și mi-am stors creierii să le zic ceva, nu nepărat util lor, dar poate pentru relația noastră. Că fusesem un grup destul de reușit când ne plângeam de bărbații din viața noastră sau de lipsa lor. Apoi a urmat Vincent, căsătoria, copilul, chestii care m-au ținut doi ani în carantină și în relații virtuale cu grupuri de mămici, pe net.

Îmi aduc aminte că înainte să îl cunosc pe șotul meu primisem de la Larisa o carte de dezvoltare personală, ceva despre relații, în care erau sfaturi despre cum să cucerești un bărbat. Cum nicio carte nu o citesc de la introducere, și pe aceasta am citit-o de la capitolul 7, în care se recomanda să-ți manifești interesul pentru sănătatea partenerului, să îi alcătuiești un meniu echilibrat, să nu-i încurajezi viciile, etc. Era într-o sâmbătă seara și m-a sunat un băiat frumos pe care îl cunoscusem într-un bar, cu fetele. Era surprins că eram acasă. Eu m-am arătat interesată de sănătatea lui (ce mâncase, să nu stea seara târziu). Nu m-a mai căutat după aceea. Am aflat de la Larisa că mă considera o fată serioasă, iar el era interesat doar de aventuri. O fată pe seară era deviza lui. Eu eram prea de casă. Nu era chiar imaginea pe care mi-o doream, dar aplicasem recomandările.

Am continuat să citesc cartea, spre capitolul 3 aflam că la primele întâlniri nu trebuie să îți dai silința, în niciun caz să nu gătești cina, cel mult să îi dai crenwurști prăjiți la microunde.

Prin urmare, când l-am cunoscut pe Vincent, deși îmi plăcea să gătesc și chiar găteam pentru amicul meu T. o mulțime de preparate savuroase (zicea T.), nu îi dădeam niciodată să mănânce când venea pe la mine. Sau îl lăsam în stație la metrou, la 3 dimineața, deși puteam să îl duc până la hotel cu mașina. Mi le-a reproșat pe toate mai târziu dar mai mult ca dovezi ale clarviziunii lui: știam că în sufletul tău ești un om bun.

— Dar tu cum ai știut că e un om bun? Că de afară pare crai, zice Mona (încă) suspicioasă. Și să mai ai și încredere să îl lași să plece cu lunile pe afară?

Habar n-am și cred că orice aș putea să le zic e la fel de rău ca sfaturile pe care l-am citit eu pe dos în cartea aia despre relații. Nici nu știu cum de am rămas împreună. O teorie ar fi că spre deosebire de idealurile după care (încă) mai aleargă ele, eu am rămas la ceva real, dar de ce dintre atâția reali am rămas tocmai cu el, e o nebuloasă. Și atunci, pentru că era vreme de povești, le-am zis de Africa. Larisa era mai nou pasionată de șamani.

Eram în Kampala de ceva timp și Vincent aranjase o excursie la Murchison Falls. E o fantă de câțiva metri între stânci, prin care se înghesuie Nilul să-și treacă poalele de 300 de metri cubi pe secundă în lacul Albert. Curcubeele încadrează frumos orice poză. Într-una apar și eu, strâmbă, că Vincent nu știe să facă poze. De aici am plecat într-un safari, să pozăm animale. Am sentimente contradictorii amintindu-mi de Hemingway și de vânătorile lui pe meleagurile astea. Ghidul zicea că s-a și prăbușit cu avionul odată prin zona cascadei. Era un tip curajos. Probabil nu suficient de curajos pentru că nu a stat până la sfârșit în viață. Sau s-a plictisit repede. Nilul trecea prin fața hotelului în care eram cazați, purtând crocodili, hipopotami, carcase de hipopotami și antrax. Exoticul schimbă tot. Eu mă gândeam la Hemingway. Vincent cred că se gândea la ale lui. I-am povestit de „Dealurile verzi ale Africii” și a rămas că o vom (re)citi împreună.

A doua zi am făcut o excursie la lacul Albert, cu un grup de turiști. Pe unii îi cunoșteam de dinainte, le știam poveștile cu care se prezentaseră la seara festivă. Băieți ambițioși, fete frumoase, băieți puternici în mod nativ, fete petrecărețe, francezi joviali și alții care nu au vorbit și pe care doar îi ghiceam. Vinul sporea imaginația, nu mai știu cît de aproape de adevăr eram. Vorbeau de expați, de diferențe culturale, de cum e să faci afaceri cu triburile. Cum într-o negociere a fost trimisă o femeie expat și ce penibil a fost, că protocolul tribului prevedea ca liderii de grup să se întâlnească goi, să-și măsoare, din priviri, potența. Negocierea nu a mai avut loc. Ne-am culcat târziu.

Lacul Albert era obișnuit, nespectaculos. Pe mal erau niște ruine, un fost hotel din anii de glorie ai zonei. La granița cu Congo nimic nu mai poate avea glorie. Grupul de turiști și Vincent împreună cu ei s-au aventurat în încăperile acoperite de faianță bleu. Eu am alunecat pe niște frunze și m-am grăbit să mă oblojesc în vanul parcat la marginea drumului. Când au început țipetele, eu eram deja în mașină și vedeam cum o zbughesc toți înspăimântați înspre mine. După ei, o turmă de mistreți și, în urma porcilor cu colți, Vincent. Calm, cu pas așezat, de ardelean, deși el e din Olt. Băieții și fetele din grup erau ciorchine pe van, se urcau unii peste alții. M-am bucurat că nu a pățit nimeni nimic. Mă urmărea imaginea cu mistrețul venind spre picioarele lui Vincent și apoi ocolindu-l ca pe o stâncă. Dacă se înfigea în tine? Păi, nu aș fi stat, săream peste el, mi-a zis. Poate nu era totuși inconștient. Era în stare să sară.

Când ne-am oprit în savană să pozăm niște girafe, ghidul a venit lângă mine și mi-a zis de Vincent: „very strong man, never seen this courage, you are very lucky”.  M-a convins. Avusem și eu șamanii mei.

Apoi a sunat bona, că se făcuse târziu. Am plătit vinul și le-am lăsat pe fete dezbătând cât de util e curajul într-o relație. Până la urmă, Hemingway nu a fost chiar un soț model.

#astrig popescu

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *