Povestire scrisă de Delia Hügel, aleasă de Adrian Schiop la Creative Writing Sundays, pe 10 octombrie 2021, la tema „o pierdere”.
Pachetul de carne i se mula în palmă prin punga subțire de nailon. Adelina încerca să se hotărască unde să îl pună, în frigider sau în congelator. Avea nevoie de o strategie pentru a doua zi, casa era vraiște. Era vineri după-masa, tocmai ce venise de la serviciu, trecuse prin piață și era ruptă de oboseală. Nu se putea apuca acum de nimic, eventual de făcut un plan, de unde să înceapă curățenia mare. Trecând în revistă toate câte erau de făcut, o cuprinse lehamitea: scoate scara, dă jos perdelele, spală-le, spală geamurile, nu uita să ștergi roletele, dă cu aspiratorul, șterge de praf, spală faianța în baie, mătură scările. Rămase cu ochii pierduți pe cumpărăturile înșirate pe masa din bucătărie. O legătură de pătrunjel într-o pungă de nailon, o legătură de zarzavaturi pentru supă, o țelină, un calup de telemea, un pachet de unt de Sântana, patru piersici, o jumătate de kilogram de prune, un dovlecel, fiecare în câte o punguță de nailon. Adelina îi ruga pe vânzători să nu le mai ambaleze, avea ea o sacoșă de pânză, dar ba se făceau că nu o aud, ba îi replicau ofensați, ca vânzătorul de dovlecei
— Dar nu se poate, doamnă! E vorba de onoarea mea de comerciant!
Deși nu era convinsă că va avea timp a doua zi să gătească, trânti carnea pe un raft al frigiderului. Fasonă codițele buchetului de ochiul-boului, îl puse într-o vază, aranjă fructele într-un bol, așeză cumpărăturile în frigider, iar pungile le făcu ghem și le aruncă într-un sertar.
În camere intră cu ochii pe sus, inspectând colțurile după pânze de păianjeni. Erau o mulțime, un fir lung și cenușiu atârna din lustră, aproape că îi atingea capul Nausicăi, care stătea sub ea. Nausicaa ședea direct pe covor, ronțăia chipsuri dintr-o pungă uriașă cu ochii în televizor.
— Tu nu ai lecții?
— Am ceva, numai să se termine Simpsons!
Mama și fiica și-au dat ochii peste cap simultan, fiecare privind în altă direcție.
— Am vorbit cu buni la telefon, m-a chemat iar să mă duc să dorm la ea. Zice că îmi face cremeș. Nu știu cât cremeș crede că pot mânca, la Crăciun cremeș, la Paști cremeș, de ziua mea cremeș, toată ziua tot cremeș.
— Știe că îți place și ar vrea să mai mergi pe la ea.
Ăsta era un subiect sensibil, mama Adelinei încerca să-și ademenească în fiecare weekend nepoata care nu mai avea chef de bunici, avea de fiecare dată alte planuri.
— Nu mai am doișpe ani, să mă duc toată ziua la bunici.
— Nu, ai paisprezece și ai putea să mai faci și altceva decât să te uiți toată ziua la televizor. Ia și tu o carte.
Televizorul trona în mijlocul bibliotecii, înconjurat de sute de volume pe care Nausicaa le ignora cu desăvârșire.
Adelina se amuza deseori amintindu-și de indignarea vecinei Margareta singura dată când a venit în vizită.
— Cum poți să crești copilul în halul ăsta? Cu atâtea cărți în casă! Astea-s pline de microbi și păianjeni și tot felul de spurcăciuni. Nu ți-e frică că se îmbolnăvește?
Ce-i drept, acum arătau prăfuite rău, cu scame agățate de cotoare.
„Mâine, își spuse Adelina, bag aspiratorul în ele.”
— A spus buni că nu i-ai dat înapoi o farfurie. Una din cele mici, din serviciul albastru.
Adelina îngheță.
— Cum nu, i le-am trimis pe toate înapoi încă luni.
— Nu știu, a zis că lipsește una.
Serviciul albastru îl primise mama ei cadou de nuntă. Era din porțelan alb, translucid, ornat cu delicate crenguțe înflorite. Păreau să fie flori de cireș dar erau colorate în nuanțe palide de albastru și gri, așa că toată lumea îi spunea serviciul albastru. Era serviciul pe care mama îl scotea de sărbători, la mesele cu toată familia, când veneau musafiri, era păzit ca ochii din cap și reușise să supraviețuiască intact aproape patruzeci de ani.
Adelina nici nu l-a vrut, mama ei insistase
— Nu se poate să dai o masă pentru colegi așa, oricum. Vine și șeful tău cu soția, e vorba de onoarea ta de gospodină. Doar n-o să le dai de mâncare din farfuriile de faianță.
Așa că Tibi l-a adus tot, ambalat într-o cutie mare de carton. „Ce-și imaginează mama, gândise Adelina când l-a văzut, că dau un ospăț cu șapte feluri?” Nici nu au scos din cutie supiera, platoul mare de friptură și farfuriile adânci. A folosit doar bolurile, farfuriile întinse și pe cele de aperitive. Chiar a doua zi, de cum au venit amândoi de la lucru, le-au împachetat cu infinite precauții și Tibi a dus imediat pachetul socrilor, împreună cu un borcănel cu salată de boeuf și unul de icre, rămase de la petrecere.
„Naiba s-o ia, unde poate să fie?”
— Tibi, nu știi unde e farfuria de la mama?
— Nu știu, eu am dus tot ce am împachetat, și Tibi o șterse la el în birou.
Adelina se apucă să caute, luă fiecare farfurie din credenț, deși marginea aurită s-ar fi văzut, găsi una cu maci roșii de proveniență necunoscută, răscoli rafturile cu oale, pe cele cu borcane și sticle de bulion, pe cele cu căni și cești de cafea desperecheate, colecția de tăvi de prăjituri niciodată folosite. Se urcă pe scaun și pipăi pe dulap, printre sticle de băutură și cutii goale de biscuiți. „Unde naiba poate să fie?” Dispăreau tot felul de lucruri prin casă, mai ales lingurițe, dar chiar farfuria mamei să se evapore așa? Se concentră să găsească un alt loc unde ar putea să caute, farfuria aproape că se materializa în fața ei de atâta concentrare. „O să fie o tragedie dacă nu o găsesc, nu mă mai spală șapte ape.”
Era deja seară, fiică-sa ședea tot pe covor, în fața televizorului, mânca înghețată dintr-un bol mic de sticlă.
— Nausicaa, tu nu ai văzut farfuria? Nu ai spart-o cumva?
— Bine că eu sunt de vină pentru tot ce nu e în regulă în casa asta! Nu am spart-o! Nu am văzut-o! Nu știu nimic!
— Hai, gata! Destul televizor, la culcare!
Opri aparatul pe al cărui ecran, când se înnegri, apăru scris în praf „ȘTERGE-MĂ!”.
— Ai fi putut să-l ștergi chiar tu.
— Da, dar nu ar fi fost distractiv.
Adelina adormi greu și se frământă toată noaptea cu gândul la farfurie și la curățenia mare care nu mai putea fi amânată.
Dimineața se trezi cu un gând salvator. „Poate e la careva vecină.” Era un carusel al schimburilor în curtea lor comună, un carusel din care nu reușise să se sustragă, fiecare ducea fiecăreia câte o ceșcuță cu zacusca tocmai fiartă, o farfurie cu prăjitura tocmai scoasă din cuptor, un păhărel din ultima șarjă de dulceață. Se făceau schimburi de rețete și exclamații admirative. Eticheta curții cerea ca recipientul să nu fie returnat gol, trebuiau oferite la schimb o contra-zacuscă, o contra-prăjtură, o contra-dulceață. De multe ori a fost Adelina pusă în încurcătură din acest motiv, de aceea se crispa de fiecare dată când apărea una din vecine cu câte o ofrandă. Dar după petrecere au rămas tot felul de mâncăruri și parcă își amintea că a trimis-o pe Nausicaa să ducă ceva. Dar ce? Și cui? Aiurita o fi pus câteva prăjituri cumpărate de la „Poiana Moților” chiar pe farfuria albastră și o fi lăsat-o acolo. Dar la cine?
Nausicaa nu-și amintea nimic, sau nu recunoștea nimic, dar era ultima șansă să o mai găsească și Adelina își puse în ea toată nădejdea.
Până bău cafeaua își făcu un plan. Într-o oră putea să termine și să se apuce de curățenie. Luă farfuria cu maci, tăie două felii din cozonacul cumpărat de la cofetărie, își făcu curaj și sună la ușa vecinei celei mai apropiate. În casa mare, de la stradă, locuiau patru familii. Sus, la etaj, erau Adelina cu ai ei și doamna Sabina cu care împărțeau o terasă comună și o relație pe care Adelina ar fi vrut-o de amabilitate distantă. Asta de prima dată de când doamna Sabina le-a sunat la ușă cu o crăticioară în care tronau trei sarmale cu smântănă pe care i le-a dat Adelinei spunându-i:
— Să mănânce și domnul Tibi o mâncare bună, de casă.
Doamna ieși plină de voie bună și nu se lăsă până nu se instalară în camera din față.
— Nu cumva e farfuria dumneavoastră? încercă Adelina, în timp ce îi întindea cozonacul. Nu era.
— Stați să vă spun! se porni doamna Sabina.
Și îi spuse. Îi spuse că doamna Catița îi pândește deja gutuile care stau să se coacă, că și în alți ani i-a furat câte o găleată, că băiatul lui Margareta are treabă cu poliția, că la Ramona vin pe rând un italian și un țigan, că a văzut-o pe Nausicaa fumând în spate, după garaje, că l-a văzut pe domnul Toni călare pe doamna Lenți. Adelina a lăsat șuvoiul de vorbe să curgă pe lângă ea, sperând că se termină și poate să ducă conversația unde o interesa, dar la ultima bârfă nu s-a putut abține.
— Cum, doamne iartă-mă, doamna Lenți are peste optzeci de ani și are piciorul în ghips!
— Vă spun eu, că i-am văzut cu ochii mei, am intrat să-i duc un borcan de gem și erau acolo, unul peste altul.
După care îi enumeră toate țările în care a fost fiul ei în concediu și toate amenajările pe care le-a făcut la casa de la țară. Într-un târziu îi spuse că nu e la ea farfuria albastră și nu a văzut-o niciodată.
— Poate ați aruncat-o din greșeală cu sacoșa aia mare cu sticle goale de vin.
Adelina își luă farfuria cu maci, pe care mai erau doar firimituri, și se duse acasă, îngrozită că a trecut aproape o oră și nu a rezolvat nimic. Dar era hotărâtă să nu se lase.
Scotoci pe rafturi și găsi o pungă cu sărățele cu chimen, goli jumate în farfurie și se duse la Catița, care locuia sub apartamentul doamnei Sabina.
— Nu știu maică de farfurie și asta nu e a mea. Am văzut că ai fost și la asta de sus. Știi că iar a spus la toată curtea că nu mături scările. „Cum să nu le măture? Am văzut-o eu că le-a măturat!” I-am zis-o eu. Că se ține mare doamnă, doctoriță, dar i-am văzut eu oalele. Toate înnegrite pe fund, greața te apucă. Da’ ți-a plăcut musacaua pe care ți-am dus-o? Stai să-ți spun cum se face. Iei ceapa și o tai mărunt, dar mărunt.
Pe Adelina o apucă disperarea, oricine îi dădea o rețetă începea prin a-i explica cum se taie ceapa. „Am tocat un milion de cepe în viața mea!” ar fi vrut să strige, dar ascultă politicos până la capăt și o șterse acasă.
Tibi meșterea ceva la robinetul din bucătărie, Nausicaa era tot la televizor, iar ea verifică starea geamurilor. Încercă să găsească un merit estetic rozetelor de praf pe care ultimele ploi de vară le lăsaseră pe sticle dar nu reuși.
Pentru vizita la Leana tăie jumătate din calupul de telemea și o bucățică de cârnaț. Nu-și putea imagina frumoasa farfurie albastră în maghernița în care stătea femeia alcoolică, dar era hotărâtă să fie temeinică. Se opri în prag și se lămuri repede că nu avea ce să găsească acolo. Îi lăsă mâncarea și, pe când pleca, Leana strigă după ea:
— Vin să-ți spăl geamurile, dacă vrei, că am văzut că nu le-ai mai spălat de la Paști.
Se apropia ora amiezii și încă nu se apucase de curățenie. Cealaltă jumătate a pungii cu sărățele o duse doamnei Margareta, care o aștepta în prag.
— Ai ajuns și la mine că ne iei la rând pe toate. Și zici că tu ai făcut sărățelele? Cam uscate. Las că îți dă tanti Margareta o rețetă bună. Stai numai să o caut.
— Lăsați, știți, eu caut o farfurie cu flori albastre, e a mamei, nu cumva v-a adus-o Nausicaa luni?
— Nu, dragă, n-a fost Năusica pe la mine că numai trece prin fața ușii când merge după garaje, să mănânce strugurii lu’ doctorița. Biata fată, da’ ce nume păgânesc i-ați dat. Că v-au stricat de cap toate cărțile alea. Ai auzit ce s-a întâmplat în Vlaicu?
— Da, mi-ați spus că au făcut niște copii o criză de astm de la cărțile din bibliotecă și au murit.
— Da, îți dai seama, chiar sub ochii părinților. Dar aia a fost în Micălaca. Asta în Vlaicu a fost și mai și. O profesoară dintr-unul din blocurile alea cu zece etaje avea o bibliotecă așa ca voi. Și când s-a dus să scoată o cărțoaie, una așa groasă, cum aveți și voi, din spate, de pe raft, a sărit o nevăstuică și a mușcat-o de gât. N-au mai avut ce să-i facă. Tot sângele i s-a scurs din corp. A murit acolo, de față cu bărbatu-său și cu copiii. Șapte pui de nevăstuică au găsit după aceea. Îți dai seama, și-a făcut cuib acolo. Au avut noroc că erau mici, că altfel pe toți îi omora.
— Mulțumesc, tanti Margareta, mă duc acum că trebuie să fac curățenie.
— Fă dragă, fă doară, numai să ai de grijă!
Doamnei Lenți nu mai avea ce să-i ducă. A luat buchetul de ochiul-boului din vază, a șters codițele de apă și a sunat la ușă. A așteptat o veșnicie până când femeia a venit șontâc-șontâc să-i deschidă.
— Azi noapte iar l-am văzut pe Piști, spuse doamna Lenți, care era văduvă de vreun an. Era aici, în cameră, și se uita la mine, așa, cu drag. Doamne, ce mult ne-am iubit, peste tot mergeam împreună. Ieșeam la plimbare pe mal în fiecare duminică și întotdeauna Piști mă ținea de mână. Pe voi nu vă văd niciodată să ieșiți la plimbare amândoi, fiecare mergeți în treaba voastră, parcă nici n-ați fi căsătoriți.
Farfuria nu era la ea.
Adelina răsuflă ușurată când ieși în curtea scăldată în soare. Ramona o chemă la o cafea. Au stat amândouă la umbra prunului, au fumat câte o țigară, iar între timp Adelina îi admiră manichiura impecabilă.
— Hai să te vopsesc, se oferi Ramona. Ți-au crescut rădăcinile, arată ca naiba.
— Nu pot acum, trebuie să fac curățenie și nici nu am vopsea cumpărată.
Farfuria nu era nici la Ramona. Domnul Toni cu familia erau plecați în concediu de mai bine de o săptămână, acolo nu avea rost să bată la ușă.
Pe când ajunse acasă cu speranța spulberată și sufletul greu, Adelina trebui să ia o decizie grea. Clopotele băteau de amiază, era momentul să se hotărască, curățenie sau mâncare. Scoase carnea din frigider și se apucă să toace o ceapă.
— Dă-o naibii de curățenie! Oi face altădată.
***
Sâmbăta următoare, Tibi o duse o Nausicaa la bunici, într-o misiune de sacrificiu. Adelina se simțea un pic vinovată față de fată, pe care a trimis-o, cu scandalul de rigoare, ca să-și mai răscumpere din vina de a fi pierdut farfuria albastră. După ce au plecat, fără niciun plan și fără să stea mult pe gânduri, se înarmă cu găleată, mop, cârpe, pămătuful multicolor de șters praful căruia Nausicaa îi spunea pasărea paradisului și se apucă de curățenie. După câteva ore, totul era gata. Mai apucă să fugă și până în piață să cumpere un buchet de flori pe care îl puse pe măsuța din camera de zi.
Adelina se sprijini în tocul ușii ca să admire florile, camera curată ca un pahar, întrebându-se dacă i-a scăpat ceva. Prin geamurile proaspăt spălate, filtrată de perdeaua mirosind vag a detergent, lumina cădea pe culorile covorului care, eliberate de scame, praf și firimituri, ardeau blând și demodat, împletite în medalioane și ghirlande. Își plimbă privirea pe rafturile bibliotecii în care cotoarele cărților licăreau complice, pe ecranul negru mat al televizorului, pe ușițele întredeschise din registrul de jos, în spatele cărora depozita prosoape, așternuturi, fețe de masă, coborî până la parchetul scârțâitor și ușor denivelat și se opri. O dungă de praf se ițea de sub mobila grea, înălțată doar atât cât să nu intre capul aspiratorului. Adelina de repezi și deschise geamul, ridică marginea covorului dinspre bibliotecă, luă pămătuful multicolor și se puse în patru labe. Băgă pasărea paradisului sub primul corp, cel în care ținea albumele, poezia, BPT-ul, Borges, Homer și mașina de cusut, se încurcă un pic în cablurile care treceau pe lângă perete, și o scoase bătucită de vălătuci gri. Fugi cu ea la fereastră, o scutură bine și suflă motoceii care se agățaseră de pervaz. Trecu la corpul următor, cel cu cărțile în limbi străine, videocasetele cu Miyazaki și televizorul, iar când băgă pămătuful, ceva foșni. Îl scoase repede și, din firele sintetice îmbâcsite, sclipi un ambalaj gol de Snickers. „Nausicaa!” gândi Adelina. La o nouă manevră a pămătufului, ceva clincheni, Adelina trase cu precauție și ieși o farfurie, una din farfuriile ei de faianță, cu o linguriță întărită în dârele de cremă de ciocolată uscată. „Nausicaaa!” bombăni Adelina. Mai băgă o dată pămătuful, iar de data asta, când trase, zări sclipirea marginii aurite a farfuriei și din ascunzătoare apărură delicatele flori albastre, cu o altă linguriță sudată în crema din cremeșul lui buni. „Nausicaaaa! Futu-i mama ei de treabă!” se scăpă Adelina. „Ai noroc că nu ești acasă!”.
Termină de dereticat și duse farfuriile în chiuveta din bucătărie. Lăsă un pic de apă să înmoaie crema de cremeș ca nu cumva să rănească cu buretele smalțul strălucitor și se apucă să spele crema de ciocolată întărită de pe farfuria ei de faianță. Apa caldă și detergentul din belșug desprinseseră lingurița și Adelina freca cu îndârjire murdăria în timp ce cântărea cea mai potrivită pedeapsă pentru Nausicaa. „O lună fără televizor!” gândi când farfuria înspumată îi alunecă din mână și căzu cu un pleoscăit în chiuvetă. Răsuflă ușurată văzând că a rămas întreagă, dar când o ridică, dedesubt farfuria mamei era țăndări. Șapte cioburi. Adelina le spălă, le uscă cu prosopul de bucătărie, puse fiecare ciob într-o punguță de plastic și, mai târziu, când duse gunoiul, repartiză câte o punguță în tomberonul fiecărei vecine.
