Povestire scrisă de Andreea Ferigeanu, aleasă de Bogdan Munteanu la Creative Writing Sundays, pe 15 iunie 2025, la tema: „o povestire cu situații ridicole”.
Stăteam ieri la cafea și trăgeam cu urechea la o discuție care mă scotea din cotidian și îmi arăta o lume a luxului și a opulenței. O tipă brunetă, aranjată, cu o rochie de prințesă, îi povestea unei prietene despre pasiunea ei pentru ceasuri, spunea că pe ea nu o interesează atât de mult brandul ceasului, cum o interesează povestea, că ea se implică foarte mult emoțional în orice și povestea joacă cel mai important rol, că nu și-ar lua niciodată Rolex doar pentru că e Rolex, pentru că nu spune nimic, doar epatează. Ceasul care a cucerit-o pe ea este un Seiko pentru că a asistat la o prezentare în care creatorul, un japonez, a dorit să transpună în acel ceas textura zăpezii pe care o simțea el în copilăria lui din Japonia, o senzație ce i se părea mereu uimitoare și aproape miraculoasă, pe care vrea să o retrăiască de fiecare dată când poartă ceasul, deci și-a propus ca prin creațiile lui să cuprindă extraordinarul – iar povestea asta i-a mers direct la suflet și l-a cumpărat pe loc, și chiar dacă e singura cu Seiko din grup, între multe Rolexuri, nici nu o interesează. Și are o colecție de ceasuri, da, mă rog, acum a decis cu soțul ei să investească în artă modernă, nouă, căci arta asta e altfel, știi, pe mine chiar mă inspiră foarte mult și, din nou, mă regăsesc foarte mult emoțional, mă fascinează și îmi place că arta conceptuală reușește să surprindă esența, că până la urmă asta contează, nu? Autenticitatea, sensul, asta caută societatea în ziua de astăzi, nu ne mai pierdem timpul cu peisaje. Așa, și am vorbit cu soțul meu și uite, ne-am cumpărat o litografie Roman Tolici, aia cu inima la Piața Romană, o știi, Accident, e semnată de artist, nu așa, că fără semnătură nu valorează nimic, și fiind semnată, na, am dat 800 de euro pe ea, îți dai seama, mă rog, nu e tablou, e print practic. Și ne-am gândit să investim mult în artă, în tablouri, mi-aș dori un Câlția, trebuie să ai un Câlția, mergem la licitații la Artmark și la galerii, căci dacă oamenii ăia de la galerii au găsit niște pictori și îi expun, înseamnă că au potențial să le crească valoarea, știi, și mai găsisem un pictor cu un tablou care îmi plăcea foarte mult, dar nu știam cât valorează, ne-am dus la Artmark să-l verificăm, nu valora mai nimic, până la urmă l-am făcut cadou, dar era foarte, foarte frumos. Și cum îți spuneam, pe mine mă inspiră mai mult arta asta modernă, fusesem la o expoziție de picturi religioase…mă rog, d-alea migăloase, foarte realiste, ele vorbeau despre miracol știi, dar nu-l sugerau, acolo vedeai direct miracolul, nașterea Domnului sau mai știu eu, dar nu mă inspirau, nu-mi spuneau nimic și nu, nu-mi plac, dar arta asta modernă e foarte oau, mie îmi plac conceptele.
Prietena ei, la fel de aranjată, zâmbea, doar dădea din cap, repeta, da-da, și mie îmi place Tolici, și eu îmi doresc un Câlția, încerca să mai strecoare o idee ici-colo, abia avea loc, da, Raisa, mă tot țineam să-ți zic, poate mergem la expoziția aia, a fost scandal, la galeria lui Dan Popescu, știi?, aa, la aia cu naziștii, nu știu ce să zic, parcă n-aș merge, ce-i drept toată lumea s-a dus, dar știi că soțul meu vrea să ajungă deputat, nu știu dacă ar da bine, dar găsim altceva.
Le văd că termină cafeaua, dau să se ridice să plătească.
Raisa merge la bar, unde un tip tocmai ce își comandă o cafea – e micuț de statură, cu fața ascuțită, cu oasele bărbiei accentuate, așa cum zic englezii, un jawline foarte proeminent, sculptural, urechi ascuțite, ca de elf, încercănat, cu privirea tulbure a unui om nebun. Poartă o jachetă ponosită, niște blugi demodați, iese în evidență prin neglijență, prin atitudine. Nu apuc să clipesc, când îl văd cum se întoarce hotărât cu ceașca în mână, dă peste Raisa și varsă cafeaua pe rochia ei. Speriat, începe să se scuze, se fâstâcește, îmi pare rău, nu v-am văzut, cum să vă ajut?, se bâlbâie și bălmăjește, chiar nu am vrut, nu v-am văzut, lăsând să-i scape un accent moldovenesc. Ea e albă la față, se uită dezarmată la rochia ei roz pudrat, din care acum curg în șiroaie râulețe învolburate de un maro lăptos, ce se pierd în cutele materialului. Idiotule, îi zice, și-l scruta cu privirea, ochii-i erau mici, mici, îl privea cu ură și cu nervi, nu te uiți pe unde mergi, uite ce mi-ai făcut, mi-ai stricat rochia de la Prada, ai tu bani să mi-o plătești? N-ai, că era vintage, ce să fac eu cu scuzele tale, s-a umplut și cartierul ăsta de provinciali! Prietena ei încerca să o liniștească, gata măi Raisa, te faci de râs, gata, nu mai țipa. Tipul cu cafeaua reușește în cele din urmă să iasă afară, cerându-și iertare în timp ce se strecoară printre oameni, se făce nevăzut.
Ce țăran, continuă Raisa, efectiv, uite ce mi-a făcut, haide, măi, că se curăță, lasă rochia, tu știi cine era tipul ăla? Raisa își dădu ochii peste cap, cine să fie, un nimeni, era Roman Tolici, zise prietena, ei da, fii serioasă, doar nu umblă îmbrăcat așa pe stradă, răspunse Raisa. Serios că el e, chiar am văzut ieri un reportaj cum că Irina Rimes o să scoată o piesă cu el. Raisa se holbă la prietena ei, vezi că el pictează, n-ai auzit ce ți-am turuit până acum, e pictor, nu cântăreț, dar bine că ești tu deșteaptă, îi răspunse ea – e o colaborare, în timp ce Rimes își lansează ultima melodie, se proiectează o lucrare Tolici pe ecran. Și zici că el era? Întrebă Raisa în timp ce încerca să-și curețe rochia cu un șervețel. Da, eu așa zic. Știi ce? Continuă Raisa, aici e artă, și arată spre pata abstractă maronie de pe rochia ei, nu o mai curăț, o las așa, va fi rochia mea semnată de Tolici – o să merg cu ea la licitații.
Am râs în sinea mea și am plecat și eu. La câțiva pași de cafenea, după colț, îl văd pe așa zisul Tolici agitat, vorbea la telefon, am o idee, o să-ți povestesc mai târziu cum de mi-a venit, dar voi face o serie de picturi cu femei cu rochiile pătate, pete mari, întinse, scurse, pete de vin, de cafea, de menstruație? Menstruație? O fi prea feminist? Oricum, pete, voi picta pete!
