Povestire scrisă de Laura Stanciu, aleasă de Tudor Ganea la Creative Writing Sundays, pe 4 mai 2025, la tema: „o povestire realistă despre un interlop român contemporan (real sau fictiv, mărunt sau șef)”.
― Vine Zamfir cu Ranger-ul. Îi urci mașina pe rampă. Când e gata, mă anunți. O să vrea și ITP-ul. Vorbește cu băieții deja, să știe că avem nevoie să se miște repede când o fi și gata pe azi. Pleacă și tu. Nu mai sta pentru ambreiaj, că ai timp berechet s-o termini mâine. Laur nu vine nici el până joi. Sună-mă dacă e ceva, că Grecia e pe același fus orar.
Valeriu lăsase băieți de încredere la service. Își luase o săptămână liberă și plecase în Rhodos. De la balconul hotelului se vedeau șoseaua pe care treceau mașini când și când, plaja presărată cu corpuri bronzate, saltele colorate și copii care se jucau pe nisip. În marea vălurită încă se avântau turiști, deși era sfârșitul lui septembrie. Când nu era ceață, se zărea coasta Turciei dincolo de Marea Egee. Spre dreapta, drumul urca și se pierdea printre copaci. În stânga, cobora spre hoteluri și restaurante care zumzăiau serile până târziu. S-ar fi mutat pe insula asta. Și-ar fi luat un scuter pentru el și un Mercedes pentru taximetrie. Muncă de o vară, bani pentru o iarnă. Dar nu mai era tânăr, iar viața lui se complicase între timp.
Stinse țigara și le numără din ochi pe cele rămase în pachet. Iar ajunsese la al doilea, deși spera să fumeze mai puțin în lipsa stresului. Se apucase în liceu. După treizeci de ani, nu mai credea că fumul îi rămâne doar pe față. Avea un client, chirurg cardiovascular, care îi explica de fiecare dată când venea cu mașina la revizie, ce se întâmplă cu alveolele pulmonare.
― Lasă, că am înțeles care-i treaba. Cum o dau, tot fac cancer. Dacă e să am o viață scurtă, măcar să fie bună. Fumez, fut și conduc off road-uri cât pot, doctore. Nu mi-e mie frică de boli. Totul e să nu mi-o culce.
Dar nu țigara era problema lui.
Se însurase la douăzeci de ani. Locuia cu Vera în Corbeanca, lângă București. Aveau doi copii și o căsnicie pe butuci. Crease o afacere profitabilă la un pas de casă. Nu înțelegea cum aceeași femeie, care îi animase cândva pe toți, devenise tăcută, retrasă și bolnăvicioasă. Așa că se mutase în camera de zi de la parter.
― Eu nu cred povestea asta cu menopauza. Ți-o tragi cu altul? M-ai dat la scârbe? Am mâinile prea aspre pentru doamna directoare de sucursală de bancă?
Nu aștepta să i se răspundă. Ieșea în curte zăngănind nervos bricheta sau pleca la service, la bar sau numai el știa unde.
Laur, partenerul lui de afacere, îl încuraja:
― Să știi că eu am trecut prin asta acum niște ani. Nu va mai fi nimic la fel. Nevastă-mea s-a reglat hormonal cât de cât. Adică nu-i mai este rău toată ziua. Mă rog, ai văzut cât s-a făcut. Treizeci de kile a pus, măi, băiatule. Sexul nu mai e pe listă. Nici nu se mai aduce vorba, darămite să avem ceva acțiune. Băi, tată, nu mă atinge nici din întâmplare. Nici în concedii. Nimic. Pe uscat complet. Eu m-am aranjat. Asta e. A impus-o situația. Tu vezi-ți de viața ta, nu fi prost.
Iar Valeriu nu era. În Grecia venise singur, dar peste două zile aștepta o tânără din Moldova, cunoscută pe net. Sportivă, înaltă, blondă și dezinhibată, din câte apucase să vadă în conversațiile video. Bănuia ce urma să primească.
― Laur, are asta niște sâni tari, umflați ca pneurile pentru curse. E piesă. Când desface picioarele, se întinde ca-n șpagat, zici că trece granița.
Pentru el, orice femeie suplă, cu care putea schimba replici banale, era interesantă. Dacă era măritată și fără gând de divorț, devenea potrivită. Secretul era să nu rămână în relații de lungă durată. Știa semnele complicațiilor afective. Înțelegea foarte bine că, în privința femeilor, lucrurile se prezintă ca la service. Așa cum le spunea tuturor – „Uneori schimbi o piesă, alteori trebuie să schimbi mașina”. Se gândea că n-ar fi o mutare proastă să se separe de Vera măcar pentru o perioadă.
După o lună de atingeri virtuale, s-a convins că merită să aibă o aventură reală cu Svetlana. Și a meritat. De cum a ajuns pe insulă, a demonstrat că este o fată bine pregătită. Rupea pe rusește și știa destule pe românește. Nu îl excita doar pentru că era mai înaltă decât el când urca pe tocuri, ci mai ales când își păstra sandalele în picioare după ce-și scotea rochia și se așeza deasupra lui, cu palmele sprijinite de perete. Doar cinci zile a avut Valeriu să facă scenarii, ori de câte ori trăgea câte un fum.
― Ia zi, prințesa mea, vrei să vii în capitală?
― În Atena?
― Hai, că ești simpatică. De București zic. Pot închiria o garsonieră, să avem un loc al nostru. Dar fără alte prostii. Adică nu vii cu alții, că ne supărăm.
― Dacă e să mă mut, aș da și la o facultate, ceva, gen Economie.
― Avem. ASE se numește, dar nu e simplu de intrat.
― Dacă nu intru la alea moca și cad pe locurile cu plată, mă ajuți tu? Gen cu taxele?
Toate cuvintele șoptite, gesturile, dorința ei de a mângâia și de a se lăsa mângâiată l-au făcut pe Valeriu să ia decizia să investească în ceea ce spera că putea fi o relație. Devenise, dintr-o mașină uzată, una de raliuri. Era Svetlana tânără, dar el avea s-o învețe lecții de viață, pentru că măcar prin asta putea arăta diferența de vârstă.
Diminețile mâncau la hotel, iar pentru prânz alegeau unul dintre restaurantele mici și cochete de pe malul mării. Nu a fost zi fără fructe de mare și portokalópita, prăjitură proaspătă, nu congelată. Svetlana mesteca ținându-și ochii închiși și murmurând sunete de încântare.
― Sper să nu te saturi doar cu gustul ăsta, o avertiza el.
Serile comandau salate și beau vin, împletindu-și picioarele pe sub masă și fredonând muzică grecească.
Ea venise pregătită cu un geamantan pe jumătate gol, așa că în fiecare zi s-a lăsat cadorisită. O rochie, niște bluzițe, o pereche de ochelari de soare, una de blugi și chiar o vestă de blană în mai multe culori. Reducerile de toamnă i-au încărcat valiza cu papuci cu toc și sandale cu barete. Parfumuri nu și-a dorit, pentru că luase destule loțiuni la ea, cu mirosuri specifice pentru fiecare zonă a corpului, după cum citise în tot felul de broșuri. Ei îi activau chakrele, iar lui, simțurile.
S-au plimbat prin centrul vechi ținându-se de mână și sărutându-se, fără să se ferească de turiști. Probabilitatea ca Valeriu să întâlnească un cunoscut era mare, dar avea răspunsul pregătit. Atâta vreme cât nu era un client, ar fi spus că se separase de Vera. Căsniciile de lungă durată nu mai erau de mult la modă. Nu ar fi știut însă cum să procedeze dacă ar fi dat de colegii copiilor lui. Acasă spusese că e plecat cu amicii pe o barcă închiriată, iar o fotografie trimisă soției sau băieților ar fi fost începutul unui scandal de proporții. Dar vremea blândă, de vară indiană, vântul care te făcea să-ți pui un pulover seara, aerul sărat, liniștea și sexul pe săturate, mai ales sexul meritaseră riscurile.
S-au despărțit în fața aeroportului Diagoras. Când s-a așezat la coada de check-in, Svetlana a sunat mai întâi o prietenă, apoi a mai dat un telefon:
― Am tot ce vă trebuie, doamna Vera. Poze, filme, dovada transferului de bani. Și meme cu el când sforăie am.
― Ai făcut o treabă bună. Mi-ajung pentru divorț.
