Povestire scrisă de Gelu Blanariu, aleasă de Adrian Schiop la Creative Writing Sundays, pe 1 iunie 2025, la tema: „un text care să mizeze pe tensiunea indusă în cadru de o ambiguitate, un paradox”.
— Sincer să fiu, nici nu știu dacă aș putea să fut o curvă.
— Serios? Cine ar fi crezut acum zece ani că ai putea să ai astfel de probleme.
— Nu e că n-aș putea, ci dacă aș ști cum.
— Cum adică? Tot de la una la trei găuri.
— Hai că tu ești femeie, nu vorbesc cu băieții de pe plantație. Știi la ce mă refer.
— Da, Andrei, dar o nu s-ar supăra dacă ai termina primul în câteva minute.
— Poate, dacă e atât de bună, m-ar ține toată ora. Te-ai gândit la asta?
— Te alinți. Și nici măcar nu știi ce-i de capul ei.
E prima oară după zece ani când mă văd cu Miruna. A fost ziua ei acum o săptămână și i-am trimis un mesaj de „La mulți ani!”. Mi-a răspuns cu „Mulțumesc, Andrei!”. Erau câteva ecrane doar din replicile astea, două câte două, cu o pauză de patru, respectiv opt luni între ele. În dimineața în care a dispărut purcelușul, aveam un mesaj de la ea. Îmi răspunsese la ceva ce se pare că i-am scris eu la 3:24 AM.
„Hei, nu ne-am mai văzut de mult. Ia zi, ne vedem sâmbătă la o bere ca pe vremuri, în Argentin, de la 3?”
„Ok, de ce nu! See you!”
*
Comandasem porcușorul de Guineea impulsiv, din ce aș putea numi acum singurătate. Dintre toți cei din gașca veche, probabil ar trebui să fiu ultimul care să se plângă de asta. Îmi iubesc și soția, și copilul, îmi mănâncă destul de mult timp cât să nu mă plictisesc, dar cine știe ce mi-a venit.
M-am trezit cu zgomotul făcut de Maria, care răscolea prin toată casa.
— Ce s-a întâmplat? Ce ai pierdut?
— Porky! A dispărut Porky al tău!
Cușca porcușorului de Guineea era larg deschisă și nici urmă de el.
— Te-ai răzgândit! Ai văzut cât de mult îmi place să am grijă de el și n-ai vrut să fiu fericită! L-ai luat și l-ai aruncat la ghenă!, m-a acuzat Maria, în lacrimi.
— N-aș face asta niciodată! Când am plecat eu la somn, puțin după voi, m-am asigurat că ușa cuștii era închisă.
— Atunci mami! Ei nu i-a plăcut niciodată!
Aici avea dreptate. Când l-a văzut prima oară, a fost cel puțin surprinsă.
— Asta e una din deciziile pe care trebuie să le luăm împreună. Nu poți să iei un hamster fără să te consulți și cu mine înainte.
— În primul rând e un porcușor de Guineea și, în al doilea rând, nu l-am luat pentru Maria. Sincer, nici nu știu de ce l-am luat.
Nici nu știu când a mers Maria să o trezească pe mama ei, că m-am oprit să citesc un mesaj de la un număr necunoscut:
„Confirm pentru sâmbătă, 24 mai, ora 17:00. Tania Hotel, Strada Șelari 5, Camera 111.” Era singurul mesaj.
*
— Și ai de gând să mergi să bați la ușă direct?
— Ce altceva să fac?
— Nu știu, te-ai gândit să suni sau să trimiți un mesaj să întrebi despre ce este vorba?
— Ești nebună?
— Adică ți-e frică să nu te considere pe tine nebun?
Am preferat să mai iau o gură de bere în loc să răspund.
— Poate e doar o farsă.
— De la cine?
— Andreea. Sau nu știu cu ce dubioși te mai vezi tu.
— Apropo de dubioși, de ce ai vrut să ne vedem? Sincer, nici nu știu când și de ce ți-am scris.
— Sincer? Nu am nici cea mai mică idee.
Mă așteptam să insiste pe faptul că nu știu când i-am scris, dar n-a făcut-o și am lăsat-o așa. Nici de porcușor nu i-am zis. Mai aveam treizeci de minute până la întâlnirea mea, la 100 de metri de Argentin, și am preferat să continuăm cu întrebări și răspunsuri tip oracol.
De când nu ne-am mai văzut Miruna a avut trei relații, dar niciuna mai lungă de doi ani. E la același loc de muncă ca de la ultima bere băută împreună. Nu se mai stresează cum o făcea pe vremuri de întrebările rudelor legate de căsătorie și copii. A renunțat și la Tinder, și la Bumble, deși pe cel din urmă și-a găsit ultimii doi parteneri. Nu vrea pisică. E ok cu perspectiva să fie mătușa mișto, cu timp liber și bani.
La fără zece i-am zis că mă duc la baie și apoi să plătesc, dar o rog să mai stea dacă poate, în caz că e o farsă. Când m-am întors de la budă erau patruzeci de lei pe masă și un breloc cu un hamster. Mi-am verificat telefonul. Nu aveam niciun mesaj.
Am luat-o pe aleea cu Drunken Lords, am trecut de Lipscani, de locul albastru cu gyros, și am intrat în hotel. Am trecut pe lângă el de sute de ori și înăuntru arăta exact cum mi-l imaginam. Mochetă roșu-murdar, trei canapele cu trei mese de sticlă, o recepționeră obosită și plictisită cu care am făcut contact vizual în timp ce mă îndreptam spre lift.
Din afară nu părea că pot fi mai mult de patru camere pe etaj, dar acel 111 nu m-a surprins în niciun fel. Ieșind din lift, erau două săgeți: în dreapta 101–108 și în stânga 109–131.
Am numărat pașii și de câte ori am inspirat și expirat: 25–13–12. Eram dator cu un expirat când am bătut la 111.
