25 aprilie , 2021

Portbagaj

Portbagaj

Povestire scrisă de Emilia Grecu, aleasă de Bogdan Munteanu la Creative Writing Sundays, pe 28 martie 2021, la tema „dialog la o terasă între personaje care se cunosc bine”.

 

Ședeau unul lângă altul la o masă așezată pe marginea trotuarului, sub o umbrelă neagră pe care scria cu litere albe: Schweppes – Construiește caractere din 1783, și se uitau la mașinile care foșneau pe Calea Victoriei și la bicicliștii care treceau pe pistă. 

Terasa se continua de-a lungul trotuarului cu alte două mese, unde nu mai era nimeni, în afară de un bărbat, care stătea cu fața spre ei și butona telefonul mobil, iar din când în când mai sorbea dintr-o ceașcă mică de cafea.

Vizavi, pe partea cealaltă a străzii, se înălța un hotel, cu o parcare mică în față și cu portar.

Era o duminică după-amiază cenușie, ca fațadele clădirilor care mărgineau bulevardul.

— Văd că au început să se poarte mașinile electrice, a spus El. Stătea cu picioarele depărtate și cu coatele proptite pe brațele scaunului.

— N-au ele cine știe ce autonomie, dar măcar nu mai dai atâția bani pe benzină, a adăugat El în timp ce Ea mesteca o bucățică de prăjitură cu brânză.

— Păi, și unde le încarci?

— Asta cu stațiile de încărcare e altă poveste.

— Ce zicea maică-ta? a întrebat Ea, după ce și-a șters cu un șervețel firimiturile din colțul gurii.

— Când? a zis El. Și-a aranjat apoi buretele de sub șezut ca să stea mai bine pe scaun.

— La telefon, n-ai vorbit azi-dimineață cu ea?

— M-a sunat să-mi spună că pleacă la țară.

— Ți-a zis dacă ne-o dă? a întrebat Ea atingând una din cele trei lalele blonde puse în vaza de pe masă.

— A, n-a zis, cred c-a uitat să-l întrebe pe tata. Vrei să-ți iau ceva de mâncare? Ți-e foame? 

— Nu, nu mi-e foame, a zis Ea scuturând din cap.

Trei tipi au trecut pe lângă masa lor, apoi au intrat în cafenea.

— Ai văzut cum se holbau la tine?

— Așa fac toți, nici n-am observat, m-am obișnuit, a zis Ea pe un ton oarecum relaxat. Avea mai multe cuvinte care-i stăteau pe limbă, dar și le-a înecat în salivă. Cu latul palmei a împins firimiturile de pe masă făcându-le să zboare pe asfalt, apoi a scos un oftat.

— Ce să-ți fac? Dacă ești frumoasă, normal că se holbează la tine. S-a uitat la Ea, la părul lung și drept, de culoarea cafelei prăjite, la tenul luminos și alb, la ochii verzi rimelați.

— Vrei să vezi cum e? Are gust de lămâie, cum îți place ție.

— Degeaba, dacă are și brânză, a zis El, după care a strănutat în braț. 

— Auzi, eu zic să-l suni și pe taică-tu.

— Să știi că nu e o idee rea. Ce zici? Îl sun acum? a întrebat-o El după ce și-a golit ceșcuța de cafea.

— Îhî, a zis Ea. Și-a mutat privirea spre tipii pe care-i văzuse mai devreme, ieșeau în hohote de râs din cafenea. Veselia lor a făcut-o să zâmbească.

— Zice că abonatul nu poate fi contactat.

— Crezi c-o să ne-o dea?

— Cum să nu? Din câte știu, tata abia așteaptă să scape de ea, a zis El în timp ce bătea toba pe masă cu telefonul.

— Oare o să mă descurc? 

— Să te descurci? a repetat El încruntându-și sprâncenele. La început merg eu cu tine, nu te las așa, de capul tău. Să știi că e mai simplu decât să conduci un scaun. De ce trebuie să ne chinuim când totul ar putea fi mai ușor? Uită-te și tu în jur! Pe vremea asta orașul e gol, toți stau cu fundul în mașină.

— Stai să zic și eu ceva! a zis Ea zgâriind masa cu unghiile ei lungi, date cu ojă verde-electric.

— Zi și tu! Iar m-a apucat.

— Am momente când mă sperie gândul că o să mă apuc din nou să șofez, aș vrea să am o gumă cu care să șterg imaginea aia care încă se mai învârte în mintea mea, cu mașina răsturnată, cu tot ce a urmat, a zis Ea. A clipit de câteva ori, iar scaunul a gemut când și-a trecut mâna prin păr.

— Ți-am zis, a sărit El să-i strângă mâinile cu afecțiune, te ajut și eu și, după ce o iau de la tata, o duc la băieții ăia cu care am vorbit și în patru-cinci ore e adaptată. Cum ai învățat să stai pe două roți, tot așa te vei obișnui și cu patru, ba chiar îți va fi și mai ușor, nu mai pierzi timpul după unul, după altul, prin stațiile de autobuz, nu mai stai cu grija că te împiedici de borduri și de gropi, nu mai zic că o să ajungi imediat la job.

— Păi, dacă o modifici și eu n-o s-o folosesc?

— Nu-i nimic. O ținem până prinzi curaj. Nu te las, mă țin de capul tău, înțelegi?

— O să putem merge la mare, la ai tăi.

— Vezi? Hai că-ți revii, la fix, când dă să vină ploaia.

— Mergem?

— Mergem, mergem, dar stai să chem un taxi. 

S-a ridicat în picioare ca să sune la un număr pe care-l salvase în telefon, iar Ea a rămas pe scaun, cu mâinile împreunate în poală. Cerul era posomorât, iar aerul începea să se răcorească. Mirosea a praf și a ploaie.

— Alo! Bună ziua! Aș vrea să fac o comandă de taxi: pe Victoriei, la Radisson, vă rog, o să avem nevoie și de portbagaj, a zis El cu voce tare. 

A așteptat câteva zeci de secunde.

— Poftim? N-aveți? Alo? Alo? A închis! Rahat! Minunat! Vezi de ce zic că ne trebuie mașină? Degeaba le spun că sunt la Radisson, îmi închid telefonul în nas când vor ei, a pufnit El.

— Hai să încercăm și cu Star Taxi! a spus Ea cu o voce îngrijorată.

Bărbatul care stătea la masa alăturată i-a urmărit câteva clipe cum se agită, apoi s-a ridicat și s-a dus cu pași apăsați spre ei. 

— Vă pot ajuta? i-a întrebat cu o voce amabilă. Era îmbrăcat elegant, într-un costum bleumarin, iar la gât purta o cravată vișinie.

— Nu, mulțumim, căutăm un taxi, a răspuns El cu o voce apoasă.

— Dacă vreți să ajungeți undeva, vă pot duce eu cu mașina, s-a oferit bărbatul dând din mâini în timp ce vorbea.

El era atât de surprins, încât nu a spus nimic pentru câteva secunde, dar s-a uitat la Ea și a văzut-o cum a dat din cap că vrea.

Un trecător grăbit i-a rugat să-i facă loc. Fără să se uite la el, cei doi s-au dat la o parte, mai aproape de Ea.

— Mulțumim, a spus El pe un ton precaut.

— Haideți! O să vă placă de Zoe!

Au plecat toți trei. Pe drum, cei doi bărbați se porniseră la vorbă ca și cum se cunoșteau de un car de ani, iar Ea se gândea la Zoe, la cine putea fi femeia pe care o pomenise bărbatul în costum, probabil prietena lui, sau poate mama lui.

Când au ajuns la mașină, bărbatul a deschis toate ușile, i-a invitat să intre, apoi s-a apucat să facă ordine în portbagaj. El a ridicat-o în brațe de pe scaunul rulant, ca un mire care își trecea mireasa peste prag, și a ajutat-o să se așeze pe bancheta din spate. Cerul încă mai amenința cu o ploaie, norii stăteau la pândă deasupra lor.

— Gata! Puteți să aduceți scaunul, a strigat bărbatul care se sprijinea cu o mână de marginea portbagajului.

— Pare mică, dar văd că are ceva spațiu în portbagaj, s-a mirat El  când se pregătea să așeze înăuntru scaunul rulant, gata pliat.

— Dacă e nevoie, rabatăm scaunul de lângă doamna.

— Merge la limită, noroc că e mic. E electrică? 

— Da, a confirmat bărbatul, apoi s-au urcat amândoi în mașină. 

— N-am mers niciodată cu o electrică, a exclamat El de pe scaunul din dreapta șoferului.

— Mă gândeam eu că o să vă placă de Zoe, a zis bărbatul după ce-a pornit mașina. 

Zoe? a murmurat Ea din spate.

— Da, așa o cheamă pe mașină, a zis El răsucind capul spre Ea.

Apoi Zoe a luat-o din loc în liniște, de parcă s-ar fi temut că zgomotele ei ar fi putut să-i întrerupă din vorbă.

#emilia grecu

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *