5 martie , 2022

PROIECTE EUROPENE

PROIECTE EUROPENE

Povestire scrisă de Violeta Berea, aleasă de Cosmin Perța la atelierul intensiv de scriere creativă din noiembrie 2021 – februarie 2022.

 

Mă sună Dora, să-mi fac pașaport, că plecăm cu gașca în Polonia. Zoltan e șofer. Victor vine cu noi. Plecăm poimâine cu mașina lui Zoltan.

Am treizeci și șase de ani și nu am pașaport. Nu am ieșit niciodată din țară. Încep să mă agit. Cum o rezolv? Plec în Sibiu, să-l fac în regim de urgență. Oare ce trebuie să iau cu mine? Cum o să mă simt?  O sun pe Dora.

— Ce bagaje să-mi fac? Câți bani îmi trebuie? Unde dormim? Ce mâncăm?

— Habar n-am! Cred că n-ar trebui să te stresezi. Suntem împreuna. O rezolvăm cumva.

Pașaportul va fi gata mâine. Rapid, dar cam scump. Mă întorc acasă și mă apuc de împachetat. E august. Nu poate fi prea frig. Am nevoie de haine comode. Nu pot să dorm. Mi-e teamă de necunoscut. Nu mă văd ieșind din țară fără probleme. Oare cum arată o vamă? Ce-o să ne ceară? Ce senzație o să am când voi fi dincolo? Pe tărâmul celălalt!

  

Am rezolvat cu toate și-l aștept pe Zoltan, să mă ia din Sibiu. Mă tot frământ. Dora va dormi cu Zoltan, dar eu? Nu am bani să-mi iau cameră separat. Nu vreau nici să dorm cu Victor.

Mă claxonează Zoltan. Sunt foarte binedispuși. Nu e prima oară când vizitează Europa. Sunt relaxați și puși pe glume. Victor și-a desfăcut deja o bere. Dora verifică ghiduri si hărți să se pună la punct cu detaliile călătoriei. Eu sunt pierdută ca un copil. Sunt atentă doar la ce simt.

Am ajuns la Vama Borș. Vameșii vorbesc ungurește. Sunt corecți și amabili. Nu durează mult. Asta a fost tot? Intrăm în Ungaria.

Prima mea ieșire din țară. În două mii opt. Târziu, zic eu. Poate pentru alții e devreme. Ne oprim la benzinărie să luăm apă. Încerc să citesc reclamele. Mă minunez că înțeleg ce scrie. Ha! Ha! 

 

În Slovacia intrăm fără verificări. Nu pot să cred! Căutăm un motel, fiindcă Zoltan e obosit și ar bea și el o bere. Vom dormi în Slovacia.  După două ore ajungem la un motel. Vrem să mâncăm ceva și să ne cazăm. Nimeni nu vorbește limbi străine. Suntem patru profesori. Vorbim engleză, maghiară, română, germană și franceză. Nu ne înțelegem cu ei. Dora e inventivă. Face gesturi grăitoare cu mâinile. Duce mâna la ochi, semn că vrem să vedem camerele. Comandăm mâncare. Singurul care o nimerește e Zoltan. Noi am comandat aiurea și facem schimb între noi.  

 

Mă duc la baie și mă uit pe geam. Văd o miriște proaspăt cosită. Peisajul seamănă cu Valea Seacă. Mă așteptam să fie diferit, dar e atât de familiar!

Urc în cameră. Trebuie să dorm cu Victor în aceeași cameră, nu în același pat. El doarme deja. Slavă Domnului! E beat mort.

Dimineața plecăm devreme. Zoltan vrea să fim în Cracovia până diseară. Victor bea bere după bere. Ne oprim des să se pișe. Zoltan e frustrat. Nu-i ușor să fii șofer. Dora e mândră de abilitățile ei. Face pe ghidul. Eu încep să mă simt bine. Curioasă și entuziasmată. Ascultăm Beatrice.

Am intrat in Polonia. Număr mașinile Lada. Mă minunez câte sunt.

Am ajuns în Cracovia. Clădiri vechi, elegante, șoferi civilizați care ne dau prioritate. Parcăm în zona centrală și căutăm un hostel. Găsim unul, dar nu cădem de acord. Se doarme la comun, în paturi suprapuse. E ieftin, dar cam murdar și înghesuit. Căutăm mai departe.

Cineva ne recomandă Goodbye, Lenin! Îl găsim destul de ușor. E un hostel cu atmosferă sovietică. La recepție se vorbește engleza. Trei tineri se ocupă de tot. Pe pereți, scene cu muncitoare la colhoz. Statuia lui Lenin ne întâmpină pe hol. Se mănâncă la comun. Avem frigider în bucătărie. Cereale, cafea, ceai, lapte…Îmi place! Curat si prietenos. Tinerii sunt simpatici si deschiși.

  

E târziu. Ne ducem în camere. Victor își face curaj să-mi facă propuneri. Eu îi spun că sunt obosită. Renunță ușor. Are la bord vreo șapte beri. E prea moale ca să reacționeze.

Dimineața plecăm în oraș. Zoltan și Dora au planuri mari. Traseul e deja făcut. Mie mi-e greu să țin pasul. Rumeg tot ce văd. Victor vrea să încerce varietăți de bere. Tot ce se găsește în Cracovia. Urcăm pe o colină. Căutăm fortificația Barbakan. În catacombe sunt îngropați regii Ungariei. Zoltan face pe ghidul.

Ajungem la restaurant. Mâncarea e grozavă. Polonezii se pricep la gătit varză. Și găluștile sunt dumnezeiești. Victor e mulțumit de bere.

    

Plecăm spre cartierul evreiesc, Kazimierz. Clădiri impunătoare, purtând urmele timpului. Ne oprim într-un talcioc. Se vând obiecte vechi care au aparținut familiilor de evrei deportate în lagăre. Mă uimește stilul și eleganța..

— Ce bogați au fost, zice Dora. Uită-te la peria de păr! Ăsta o fi sidef?

— Îmi place lampa din porțelan. Pare a fi pictată manual. Și ivărele de bronz. Aș vrea să duc ceva acasă. Nici nu știu pentru ce-mi ajung banii. Nu prea înțeleg cursul valutar. Treizeci de zloți. Cât o fi asta?

— Ne ducem la casa de schimb când plecăm de aici. Te lămurești tu!

 

Victor  ne atrage atenția că e ora prânzului și ar bea o bere. Ne îndreptăm spre Piața Principală.  E în orașul vechi și e foarte largă. Un tânăr cu vioară interpretează ceva din Chopin. Femeile sunt foarte elegante. O fetiță stă nemișcată în mijlocul pieței așteptând porumbeii să se așeze pe ea. E senin și adie vântul. Calești albe, cu femei-vizitii. Găsim o terasă si cerem o ciorbă, zurek și bere.

— Încercați Lech, zice Victor.

Zoltan nu se lasă convins. El a mai vizitat Cracovia. Vrea să bea Tyskie. Noi bem Lech. Nu știm la ce să ne așteptăm. E  tare și destul de amară, cu un fin gust metalic.

Ne facem planul pentru mâine.Vrem să vizităm Auschwitz-Birkenau. Dora verifică rute și distanțe. Victor ne surprinde cu o replică:

— Mi se rupe de evrei! Eu rămân în oraș. Mai am de încercat vreo treizeci de sortimente.

— Treaba ta, zice Zoltan. Succes!

   

Ne punem în mișcare. Zoltan propune să vizităm Fabrica lui Schindler. Suntem de acord. Mai puțin Victor. El caută un birt. Îl înțeleg. Nici misiunea lui nu-i ușoară!

Suntem în fața fabricii. Nu avem acces înăuntru, fiindcă se fac lucrări de restaurare. Dora ar vrea să vadă Muzeul Universitații Jagellonica.

Mergem pe jos. Nu ne rătăcim. Dora e profesionistă la orientare turistică. Eu casc gura și visez la viața evreilor. Cea pe care o știu din filme.

Muzeul se află în interiorul Colegiului Majus. Doi elevi celebri îl fac vestit. Nicolaus Copernic și Karol Woityla. E plin de instrumente științifice, medievale.

Dora nu are urechi pentru mine. Admiră niște obiecte de colecție. Zoltan fumează afară. 

 

S-a lăsat seara. Ne târâm picioarele spre hostel. În seara asta vreau să beau ceva. Dora si Zoltan nu vor să rămână. Sunt obosiți.

Victor e deja la Goodbye, Lenin. Mă invită la o bere. Barmanii sunt doi tineri polonezi, amuzanți și dezghețați, care vorbesc o engleză inteligibilă. Ne oferă un shot de vodcă gratis. Ascultăm Vitas, Opera 2. Victor e în vervă. Rulează țigări și pentru mine și cere bere după bere. Vorbim mult. Victor e foarte inventiv. Și mă înțelege atât de bine! Descoperim că suntem fani Ally McBeal. N-am întâlnit un bărbat ca el până acum. Atât de atent la detalii feminine! Băieții ne mai oferă un shot gratis. Alla Pugacheva, în surdină. Kamil, barmanul zvelt, vine și se prezintă. Intrăm în vorbă. Brusc, ritmul muzicii se schimbă. Nu știu ce e. Pare a fi în poloneză. Un ritm rapid și simplu. Kamil ne părăsește brusc. Se suie pe-o masă și dansează. Mișcările lui mi-aduc aminte de Katiușa. Îmi face semn să mă alătur. Victor mă încurajează. Celălalt barman a părăsit barul. S-a suit pe-o altă masă. Mă urc și eu. Mă simt bine. Îmi place ritmul. E ușor și mă simt în elementul meu.Victor fluieră admirativ. Ceilalți aplaudă. Cobor cu pași nesiguri. Îl rog să mergem în cameră. Sunt obosită. Victor se conformează. Mă duc direct la baie. Arăt cam șifonată. Când ies de la baie, mă așteaptă. Se apropie și mă sărută. Respirația lui e îmbâcsită de bere. Nu mă atrage ideea, dar nu mai contează! Sunt obosită, beată, mi-e greu să mă opun. Victor mă împinge pe pat. Începe să mă dezbrace. Se mișcă tot mai încet. Nu se mai mișcă deloc. Îl aud respirând adânc.

— Frig mi-e și cu tine, măi,Vic!

Mă mut în patul vecin. 

 

Pe la nouă bate Dora în ușă. Plecăm la Auschwitz. Bem o cafea în grabă. Pe Victor îl lăsăm dormind. Tot drumul mă frământ. Oare ce reacție o să am? Nu-mi place să fiu patetică.

Intrăm pe o poartă din fier forjat și ajungem pe-o alee cu copaci înalți. Clădirile de cărămidă sunt îngrijite. Mă uit spre Dora:

— Parcă ar fi o tabără pentru elevi. Are un aer așa primitor!

— Exact la asta mă gândeam!

Zoltan e îngândurat. Se uită contrariat la noi.

Decidem să mergem întâi la barăci. Sunt niște construcții mari, din lemn, care seamănă cu șurile săsești. Intrăm în prima. Arată ca un hambar cu grinzi din lemn. Pe jos e turnat ciment. Pe margini și în mijloc, trei rânduri de găuri, așezate foarte aproape una de cealaltă. Să te caci, înghesuit de doi vecini! Nu reușesc să-mi imaginez cum o fi.  În cealaltă sunt paturi suprapuse, din lemn. 

Nu comentăm. Ne aprindem câte-o tigară și privim linia de cale ferată. Și gardurile înalte cu sârmă ghimpata.

 

Ne decidem s-o luăm spre muzeu. Intrăm într-o clădire de cărămidă. Vizităm baia, îmbrăcată în faianță albă și pictată cu imagini educative. 

Urcăm la etaj. Obiectele sunt expuse  în vitrine mari. Pe pereți sunt poze cu cei din lagăr. Nume, povești, fotografii. O vitrină imensă expune părul acestora. O alta, obiecte de toaletă, perii. În stânga sunt sute de pantofi. Mai încolo, proteze și haine pentru copii. O cremă Nivea, cu text în română. Sute de valize, cu adresele proprietarilor. Și-au scris numele citeț. În caz că le vor primi înapoi.

Zoltan a dispărut. Vrem să vedem camerele de gazare. Ieșim întâi să-l căutăm pe Zoltan. E în fața ușii. Are lacrimi pe obraz. Ne spune că nu face față și ne cere să continuăm singure.

Privim îndelung cuptoarele. Ne mutăm spre camerele de gazare. Nu vorbim. Mi-aduc aminte de pozele cu cadavre și parcă le văd arzând. Mă chinui să nu-mi imaginez nimic. Simt totuși un miros ciudat. Mi-e sete. Ieșim să fumăm.

Ne întâlnim cu Zoltan la mașină. Suntem tăcuți o vreme. Dora deschide conversația:

— Hăinuțele alea mici și jucăriile. O să am coșmaruri  mult timp!

— Pe mine m-au răscolit valizele. Cu nume și adrese. Sperau că le vor primi la plecare. E greu să-ți închipui că nu va fi nicio plecare. E greu să nu mai speri.

  

Ajungem în Cracovia. Suntem lihniți. Comand o porție dublă de pirogi, desert si bere. Apare și Victor. Ne povestește ce-a mai văzut. Nu e interesat de experiența noastră. Nici noi nu simțim nevoia să vorbim. 

Întoarsă la muncă, nu prea am timp să procesez întâmplările din vacanța, care tocmai s-a terminat. Mă așteaptă planificarea materiei și amenajarea unei clase noi în care să încapă simultan două clase. A opta și a cincea.

Recesiunea își face simțită prezența și în colțul ăsta uitat de lume. Din motive de economie trebuie să găsesc soluții pentru omogenizarea unui colectiv. O clasă care începe gimnaziul și una care-l termină, în același spațiu. Orele de dirigenție sunt o adevărată provocare. Nu-mi găsesc vocea.

După două luni de încercări, ajung să le dau o temă cu care am oarecare succes. Cel puțin, vorbim în propoziții cu subiect și predicat. Treizeci la sută din clasă chiar participă la conversație. Maria, o fetiță obeză și cu ochelari cu dioptrii mari, din clasa a cincea, îmi pune  întrebarea cum mi-am petrecut vacanta. 

 

Mă blochez inițial. Sunt multe întâmplări din vacanță, dar încerc să mă adaptez auditoriului.

Decid să le spun că am vizitat  lagărul de la Auschwitz și încep să le arăt fotografii din telefon. Sorin pune întrebări triviale. Nu înțelege cum ar putea fi asta o destinație turistică. E interesat de banii din Polonia. Cât valorează o rublă și dacă am fost la mall. Când îi spun că nu am văzut niciun mall în Polonia, începe să-și manifeste dezinteresul încercând să-i bage un creion în urechea stângă colegului din fața lui, Trebuie să întrerup discuția ca să fac o anchetă. Nu am observat incidentul și încep să mă panichez din nou că nu o să fiu capabilă să-i fac pe copiii ăștia să se tolereze într-un spațiu atât de mic.

David se oprește pentru o clipă din plâns, când Maria mă întreabă dacă sunt evreică.

Răspund că nu am nicio legătură cu evreii și să le arăt o fotografie cu hainele copiilor care au fost victimele acestui masacru. David cere voie la baie. Daniela spune despre haine că sunt urâte și demodate și începe să-i împletească părul Dianei.

Mă uit la ceas și mă gândesc că mai am de răbdat patru minute. Schimb subiectul și încep să le vorbesc despre meciul de fotbal de săptămâna viitoare, cu școala din Sâncraiu.

Clasa e mult mai ușor de manipulat, ca printr-o minune.

  

Sunt tot mai obosită și mai lipsită de motivație cu fiecare zi care trece. Muncesc dublu și sunt plătită pentru o singură clasă. Guvernul Băsescu decide să taie douăzeci și cinci la sută din salariul profesorilor. O resimt ca pe o lovitură sub centură, în condițiile în care excursia recentă mi-a dezechilibrat bugetul la modul cel mai serios.

Printre altele, am o datorie de șase sute de lei la Orange, pentru cât am vorbit din străinătate.Victor mi-a trimis acum câteva zile un sms, atrăgându-mi atenția că i-am rămas datoare cu exact cinci sute nouăzeci de lei pentru ultima parte a excursiei, în care el a plătit camera de hotel pentru două nopți, fiindcă eu rămăsesem fără bani.

Îmi cumpăr câte-un pachet de Pall Mall zilnic, deși trăiesc deja din datorii.

 

Ies pe câmp în afara incintei școlii în fiecare pauză și sudez două-trei țigări singură. 

Ileana, colega de biologie, mă urmărește în pauze, încercând să-mi vândă produse de la Avon sau haine second–hand.

Răsfoiesc absentă catalogul de produse, frecând cu degetul arătător bulina mirositoare și exprim o satisfacție moderată în fața acestor parfumuri ieftine, dar găsesc o cale de scăpare mereu și nu comand nimic.

Uneori, când o văd pe Ileana venind spre mine, mă gândesc că voi comanda ceva, doar pentru a dilua obsesia ei pentru mine. Sunt singura care nu a comandat nimic, dar găsesc o cale de a evita inevitabilul și a doua zi.

Sâmbătă dimineața mă sună Dora și mă invită la o cafea. Mă doare o măsea și nu am chef să ies. Vorbim despre situația din școala ei. Sunt implicați într-un proiect cu bani europeni. O întrerup pe Dora, spunându-i brusc că voi pleca în căutarea unor bani europeni la cules de căpșuni în Marea Britanie. 

Poate e și durerea de măsea, poate oboseala acumulată, dar nu văd viitorul în culori prea optimiste și realizez pe la sfârșitul discuției că am luat o decizie. 

 

Dora e o prietenă de nădejde. Viața ei stagnează în aceeași dezordine totală de vreo paisprezece ani, dar ea e mai interesată să pună ordine într-a mea.

— Nu ai cum să reziști la munci de-astea în agricultură. Am auzit cum merge treaba și nu ai nicio șansă să-ți îndeplinești norma.

— Hai, măi, că m-am născut la țară. N-ar fi prima oară când trebuie să stau aplecată să recoltez ceva o zi întreagă.

— Da. O zi întreagă! Dar nu o săptămână, o lună, două. Și nu te-ai gândit cum o să reziști psihic. Locuitul în barăci, cu oameni needucați. Crede-mă, nu-i de tine!

— Ai alte idei? Profesoară nu mă angajează nimeni și nu am alte talente ascunse. Și ca prostituată aș trăi la limită, la cum mă cunosc.

— Nu ți-am spus știrea, femeie! Vic a plecat în Irlanda de o lună.

— Ce dracu caută în Irlanda?

— Și-a luat concediu fără plată și s-a angajat ca barman într-un pub din Dublin. Mi-a trimis aseară poze cu el, în șort roșu și hanorac, într-un pub cu grinzi de lemn pe tavan. Era cu o tipă blondă și grasă, la vreo șaizeci de ani, care părea destul de beată.

Mi-aprind o țigară și îmi torn zeama unui compot de vișine într-o cană, înainte să răspund.

— Mi-ai rezolvat dilema. Nu știu cum faci, dar iar m-ai ajutat să iau o decizie. Îi scriu lui Victor.

Poate reușește să-mi găsească o slujbă în Dublin la curățenie, spălat vase.

— Vezi, ai găsit o treabă la care te pricepi!

— Poți să-l rogi pe Zoli să vorbească cu Vic? Să vedem în ce ape se scaldă. Eu nu i-am răspuns încă la sms și aș vrea să știu mai multe despre ce gândește înainte să-l abordez.

— Tu știi că Vic are o slăbiciune pentru tine. Îi trece chiar dacă-i supărat. Altceva mă preocupă pe mine.Tu chiar crezi că te poți adapta? Acum câteva luni te uitai ca curca-n gard, când te-am scos din țară.

— Nu zic că n-ai dreptate, Dorali, dar măcar vorbesc engleza. Pot să cumpăr un bilet de autobuz sau un pachet de țigări singură.

    

O aud pe Dora spunându-i lui Zoli cu cine vorbește și începând să-i explice care-i treaba cu mine. Aștept să termine și-mi mai aprind o țigară.

— Știi ceva, vorbim mai târziu. Te anunț dacă aflăm vești de la Vic! Te salută Zoli!

— Și eu pe el! Bine, fată! Mersi!

— Te aștept pe la noi, când ești bine.

— Vorbim. Pa!

 

În decembrie sunt deja în Dublin.Vic mă așteaptă în aeroport. S-a îngrășat destul de mult și are pungi sub ochi, dar mă primește glumind și îmi oferă prima țigară rulată din noua noastră  aventură.

— Nu mă interesează cât ești de obosită. Deschidem ceremonia cu un pint de Guinness și tutun de la Old Dublin! Vedem noi mai încolo cum ne finanțăm stilul de viață!

— Eu prefer lager, dar accept un Guinness.

— Hei, Bonnie, that’s my girl, zice Vic, și mă trage spre el pupându-mă pe frunte.

Răsuflu ușurată și îi dau un ghiont.

#violeta berea

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *