12 ianuarie , 2022

RĂNI

RĂNI

Text scris de Camelia Munteanu, ales de Florina Ilis la Creative Writing Sundays, pe 19 decembrie 2021, la tema „o poveste din familie”.

 

Briceagul aluneca pe tija nuielei, dezbrăcând-o de spini. Privirea copilului se poticnea în golurile albe, lăsate în urmă de fâșiile scoarței desprinse. Sub ele zvâcnea expusă seva. Mâinile lui Luca lucrau cu o migală de sculptor, deși, după trecerea unui sfert de ceas, obiectul muncii lui nu avea să mai servească la nimic. Irina știa că avea să greșească din nou, dar știa și că fiecare nouă scăpare își merita nuiaua sa. Doar se gândise la asta de atâtea ori, atunci când le alegea. Serile în care taică-său, ajuns acasă după câte o zi la cooperativă, afla de la bătrâna Terezia ce blestemății mai făcuse Neagra, se sfârșeau mereu cu fiica mai mică a familiei Simion coborând ulița către baltă, unde fusese trimisă să își aleagă o nuia. Irina luase la rând posibilitățile: să tragă de timp, sperând ca tatăl să se ia cu altele și să uite de bătaie, să dea fuga-fuguța înapoi, pentru a fi recompensată cu o negociere a pedepsei, în schimbul promptitudinii ei, să scape mai repede de încercare, ori poate să ia doar un avertisment în schimbul promisiunii că nu mai face. După ce testase toate posibilitățile de comutare a pedepsei într-una mai blândă, mai scurtă, sau eventual cu suspendare și se prinsese că bătaia era pentru taică-său nu doar sfântă, ci și la fel de inevitabilă ca moartea, copilul trecuse la tentativa de a schimba ce-i stătea la îndemână: recuzita. Încercase toate variantele: știa cum se simt pe piele nuielele subțiri, cele groase, cele verzi, cele bătrâne, cele flexibile, cele noduroase, cele rigide, cele drepte și cele arcuite, știa și nuielele bici, și nuielele arc, și nuielele baston. În răstimpul căutării și alegerii celei blânde, înainte de a o reteza și a o lua cu ea, copilul atingea tulpinile cu grijă, le pipăia, se plesnea uneori cu vârful lor peste degete, încercând să își imagineze cum avea să fie contactul ulterior al pielii ei cu ele. Însă niciodată n-o nimerise pe cea bună. Indiferent ce alegere ar fi făcut, parcă niciuna nu durea mai puțin.

— De ce ai făcut asta?

Ce să-i spună? Că nu scăpase intenționat badogul din mână? Dar smalțul tot sărit ar fi rămas, iar bătrâna tot l-ar fi scos dintre vasele bune și l-ar fi dat la țigani. În cel mai bun caz, ar fi ajuns printre recipientele de împărțit lapte mâțelor, ori poate baniță de luat mălaiul din sac și de împrăștiat găinilor. Oricum ar fi fost, tot la pagubă se trecea, deci pedeapsa rămânea în picioare. Să-i fi spus adevărul, că nu ea îl scăpase, ci soră-sa? Mai încercase varianta adevărului, ultima dată atunci când Eva agățase unul dintre prosoapele din in brodate cu grijă de Terezia cu inițialele ei. Le apucase pe amândouă groaza încă de când auziseră pârâitul, dinainte să vadă crăpătura care se căscase prin țesătură. Evident că n-o crezuse nimeni. Dar știau asta și ea, și soră-sa. Eva se prinsese că nici măcar nu era nevoie să mintă atunci când adulții o întrebau cine comisese fapta. Era de-ajuns un oftat prelung, cu privirea în jos. Era simplu. Partea cea mai grea era bătaia, vinovăția venea inevitabil odată cu ea. Reproșurile mute din ochii fetiței. Balta care se lățea sub picioarele Irinei, deși taică-său o trimitea mereu la baie înainte. Ca să își poată duce vina, Eva o lăsa mereu apoi pe mezină să se răzbune bătând-o pe ea, deși loviturile Irinei nu aveau cum să se compare vreodată cu ritualul corecției aplicate de Luca. Irinei, care aflase deja că rostirea cu înverșunare a adevărului nu îl făcea mai credibil în ochii alor ei, atunci când cea care îl rostea era ea, i se poticnea revolta în gât. Cum sa fie mai lesne de crezut minciunile Evei, ba, mai rău, tăcerea ei decât adevărul? 

Din neam de greci și de slovaci, ajunși nimeni nu mai știe cum la granița României cu Ungaria și Ucraina, cu un fiu prin Slovenia și un altul rămas aproape de ea, Terezia fusese aprigă dintotdeauna. Încă și mai aprigă de când pe bărbatu-său îl luaseră, după o razie prin sat – un șir de percheziții în care căutaseră sori și ochi, pe care în casele unora îi și găsiseră. Maria, noră-sa, din neam de șvabi, mezina familiei Figl, crescută de sora ei mai mare după moartea părinților, era orfana pripășită în casa ei, care nu avusese vreun cuvânt de spus, înainte ca Terezia să îmbătrânească și să plece, mai întâi doar cu mintea, apoi de tot. Pe vremea când apărusem eu, bătrâna își trăia, precum marile imperii, perioada de declin. Terezia, căreia îi știuse de frică toată ulița, devenise nimeni. Baba pe care lumea n-o mai băga în seamă decât pentru a-i lua în râs mersul, vorba, lapsusurile, ațipitul șezând pe lada cu așternuturi și prosoape, fustele desuete brodate cu monogramă, cu sistem de prindere în șireturi.  

Pe atunci însă, Terezia era stăpâna casei, iar nepoata preferată era Eva cea albă, docilă și placidă. Aia mică, Neagra, nici nu merita un prenume – era prea ciolănoasă, avea pielea prea smeadă, genunchii colțuroși, nasul prea mare și un neastâmpăr pe care nu avea cum să-l fi moștenit de la neamul Tereziei. Dacă ar fi știut, Irina i-ar fi spus că, o generație mai târziu doar, lumea avea să dea bani ca să își înnegrească pielea, așezându-se în sicrie din lămpi uriașe. Sigur că, oricât de corectă, predicția asta n-ar fi fost deloc spre binele ei – imaginea unor oameni care se lasă prinși sub capace de sicriu, ca să își simtă pielea arzând, ar fi făcut-o pe bătrână să se închine și i-ar fi întărit convingerea că pe copilă nu putea să o mâne decât necuratul. Probabil s-ar fi lăsat cu îngenuncheat pe boabe de porumb și cu recitat canoane sub icoana unui Isus grăsan, cu genunchii deformați aruncați peste brațele maică-sii și tălpile pufoase încurcate printre faldurile mânecilor ei. 

Eva nu-și murdărea hainele, stătea mai cuminte la biserică, cosea mai îngrijit, torcea in fir mai subțire, plivea mai rapid, culegea strugurii cu mai mare grijă și-i așeza în coș fără să-i storcească, plăcea din prima, greșea mai puțin. Irina avea mereu genunchii juliți și se servea fără să ceară voie din bomboniera de sticlă a Tereziei, asumându-și riscul de a fi lovită peste degete cu latul lamei vreunui cuțit aflat la îndemână, în timp ce i se repeta pilda oului șterpelit azi care urma să se transforme în bovina subtilizată mâine. Doar că la școală ea se descurca mai bine. Ajunse la același liceu pe care îl urmase și taică-său, la doi ani după ce Eva abandonase școala, la sfârșitul a opt clase. 

De-ar fi avut cum să știe că, ani mai târziu, avea să intre în biroul de la contabilitate, la cooperativă, și-avea să-i fie colegă tatălui ei, copilului înspăimântat care alegea nuiele de pe malul bălții i-ar fi fost poate mai puțin frică. De-ar fi avut cum să știe cum avea să se simtă văzându-l pe taică-său cu monede pe ochi și degetele încleștate pe o lumânare, îmbrăcat în costumul cel mai bun, încălțat cu pantofi cu talpa neatinsă și așezat pe o masă apărută nu se știe cum în camera frumoasă, unde era mereu curat, pentru că nu avea nimeni permisiunea să intre, unde mirosea a gutui uitate pe teracotă și unde erau adunate cele mai de preț bunuri din casă (carpeta cu pisici, pernele colorate din catifea, candelabrul din cleștar, covorul de Cisnădie, păpușa Nadia Comăneci, fețele de masă din Damasc, cerga roșie, paharele din cristal de Boemia), Irina l-ar fi iertat mai demult. 

***

Pe vremea când nu aveam habar că mulți copii fac asta, îmi imaginam uneori că mama nu era mama mea. Că, la ieșirea din maternitate, printr-o eroare inexplicabilă, ajunsesem să fiu pusă în brațele familiei greșite, cu care nu semănam nici pe departe și care nu mă iubea cât aș fi meritat. Sigur că aveam toate informațiile necesare să fiu convinsă că nu se întâmplase asta, mai ales că fusesem singurul nou-născut de peste 4 kg din perioada respectivă, așadar greu de confundat cu media de 3, ceea ce nu mă împiedica să plimb cu încăpățânare prin minte această idee. Probabil că și fiica mea și-o fi dorit de foarte multe ori să nu-i fi fost mamă eu. 

Creștem, rănile se înmulțesc, se adâncesc, supurează, se cicatrizează, se redeschid. Pragul durerii se modifică să le cuprindă pe toate. Pe ale noastre, pe ale celor dinaintea noastră. Pe ale celor ce vin.

După ce am crescut, atunci când mă supăra mama, mă uitam la ea și o vedeam pe adolescenta care citise despre Cleopatra și își făcuse o mască din spumă de lapte de bivoliță, înainte de a ieși să măture curtea cu o măturică din nuiele. Își petrecuse apoi întreaga după-amiaza încântată de uimirea întrezărită în ochii trecătorilor, de efectul rapid al măștii, imaginându-și cât de atrăgătoare devenise deodată. Păstrase senzația acelei nemeritate, lesne dobândite frumuseți, până să își zărească în oglindă chipul, sub crusta de praf sedimentată în mâzga de caimac. 

Sau mă gândeam la copilul care își alesese nuiaua, își mâncase bătaia, iar apoi fusese auzit de vecini repetând printre sughițuri, de după colniță:

— Nu-i bai, las’ c-o să vadă ei că o să mor, numa’ să-mi dea bunul Dumnezeu sănătate!

#camelia munteanu

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *