17 aprilie , 2022

REDUCERI

REDUCERI

Povestire scrisă de Mihaela Buruiană, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Bogdan Răileanu la Creative Writing Sundays, pe 27 martie 2022, la tema „meserii/ ocupații/ hobby-uri”.

 

Trag întruna de mânecile scurte ale uniformei. Degeaba, de sub ele se ițesc două cercuri albăstrii, dureroase. De acolo m-a strâns Ovi Grasu aseară, când m-a prins în fața blocului și m-a lipit cu spatele de ușa de la intrare. Țin capul în jos, să evit privirile curioase, și trec produsele prin dreptul senzorului, unul câte unul. Tit – tit – tit. „186 de lei și 50 de bani”. Întind mâna după bancnote, dau restul afișat de casa de marcat, o iau de la capăt. „Bună ziua! Card Penny aveți?”

Nu e o muncă grea, în orice caz, nu la fel de grea ca altele de până acum. Stau pe scaun toată ziua, scanez produse și încasez. Câștig puțin, dar e curat, cald iarna, aer condiționat vara. Ba câte o bătrână cu chef de vorbă, ba câte un tip frumușel care-mi zâmbește, trece timpul. Unii nici nu se uită la mine, nu salută, dar nu mă deranjează. Uneori, tot ce îmi doresc e să fiu invizibilă. La șapte mi se termină tura și fac drumul de jumătate de oră cu tramvaiul până la capătul liniei, apoi mai merg pe jos zece minute, pe lângă depozitele de mobilă, până la căminele de muncitori transformate în blocuri pentru nefamiliști. Cu cât mă apropii mai mult, cu atât încerc să mă fac mai mică. În fiecare seară, ei sunt acolo, ascultă muzică tare și scuipă semințe printre peturile de bere. Ovi Grasu e șeful lor. Uneori mă lasă să trec fără să mă bage în seamă și atunci răsuflu ușurată. Alteori are chef de spectacol și atunci mă chinuie. Ca aseară, când m-a fixat cu ochii ăia bulbucați, aproape lipindu-și de mine fața lată, negricioasă. Mă dureau brațele și m-am zbătut, iar el a râs, dezvelindu-și dinții mici, stricați. Mi-a dat drumul abia când s-a auzit o voce de femeie țipând la el, dar nici atunci imediat; m-a mai împins câteva secunde în ușă, apropiindu-și mâinile grele de sânii mei. Nu cât să-i atingă, doar cât să știu că poate s-o facă. După ce am fugit în casă și am încuiat ușa tremurând, mi-am dat seama că vocea de mai devreme spusese „Dă-mi drumul! Lasă-mă în pace!”. Nu mi-o recunoscusem. Era prea subțire. Frica poate să facă asta.

Tit-tit-tit. „69 de lei. Cash sau card?” Șeful trece pe lângă casă, îi zâmbesc clientului. „Ați aflat despre promoția noastră? Cu douăsprezece abțibilduri, puteți achiziționa un set de cuțite la reducere.” Până nu demult, ziceam acțibilde, că așa auzisem eu în cartier, iar la 69 pufneam în râs ca proasta, știind glumele porcoase ale băieților din fața blocului. Acum zic doar „O zi bună!” și trec la alt client, alte produse. Când plec de aici, toate – oameni, mașini, copaci – se perindă prin fața mea ca articolele pe banda rulantă. Țiuitul casei de marcat mă urmărește pe stradă. Odată ajunsă acasă, pornesc televizorul, să-mi amuțească zgomotele din cap. Când locuiești într-o garsonieră minusculă, cu mucegai și gândaci, cu pereți subțiri prin care se aud certurile și bătăile din vecini, dar și futaiurile cu strigături din miez de noapte, dai volumul tare să amuțești și zgomotele din jur. Închid ochii și îmi închipui că evadez. Nu contează unde, fiindcă oriunde mi se pare mai bine decât aici. De asta îmi place să mă uit la Românii au talent sau la Visuri la cheie. Numai că eu n-am niciun talent și nici norocul să mă scoată altcineva din mahala.

Odată am visat că eram la Vrei să fii milionar? și întrebarea de baraj era ce produse sunt la reducere în Penny. Nu știam ce să răspund, iar Ianțu avea același rânjet libidinos ca hăndrălăii care mă fluieră când trec printre ei. Am bâiguit ceva, am uitat ce. Ta-ra-ta-ta, ta-ra-ta-ta. Aplauze, ovații, numele meu scandat de un public în delir. Câștigasem! M-am trezit cu un zâmbet tâmp pe buze, de parcă totul se întâmplase de-adevăratelea și eu urma să primesc un purcoi de bani. Mi-a luat ceva timp să mă dumiresc că vacarmul era, de fapt, la ușa mea, în care bătea de zor Ovi Grasu. Încerca să mă ia cu frumosul. Că nu vreau să merg cu el în club? Că mă scoate la Mec. Era unu noaptea și-mi era să nu intre în casă peste mine, așa că am făcut pe proasta. Îmi pare rău, da’ tre’ să dorm, că mă trezesc de dimineață să mă duc la muncă. Auzi, a zis el, mai bine ai fi drăguță cu mine, că ar fi păcat să ți se întâmple ceva.

Amenințarea a plutit o vreme în aerul dintre noi, apoi mi s-a așezat pe spate, umedă și rece. De atunci, de câte ori plec sau vin, trebuie să mă asigur că Ovi Grasu nu e prin preajmă. Pentru că aici degeaba țipi după ajutor, nu te bagă nimeni în seamă. Ori de frică, ori din obișnuință. Ești pe cont propriu. Aseară a fost un avertisment. Data viitoare, n-o să mă mai lase să scap așa ușor. Data viitoare poate fi chiar azi. Mă uit la ceas. E aproape șapte. Forfota se potolește. La coadă s-au așezat ultimii clienți. Doar țiuitul se mai aude egal, liniștitor. Seturile de cuțite la reducere, cu mânere negre și lame ascuțite, strălucitoare, atârnă în dreapta mea. „Bună seara! Ați aflat despre promoția noastră?”

#mihaela buruiană

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *