6 august , 2022

ROATA MESERIILOR

ROATA MESERIILOR

Povestire scrisă de Violeta Berea, aleasă de Irina Georgescu Groza la Creative Writing Sundays, pe 17 iulie 2022, la tema „o proză în care să surprindeți un moment fericit”.

 

Mira dă bip din fața blocului. Îmi trag bascheții în picioare și ies.

— Cum te simți? Arăți ca moaștele Sfintei Parascheva.

— Mi-e greață.

— Mergem la Colours, să mâncăm clătite. Au un fresh la ofertă.

— Bine!

— Plin de antioxidanți. Ceva să te reseteze după așa o săptămână.

— Simt cum mă prăbușesc în gol și tu-mi dai o băutură.

— Păi ce-ai vrea să-ți dau?

Mira butonează telefonul. Ridică ochii, privindu-mă absentă.

— Mă gândesc că ai putea preda engleză. Te poți înscrie la Teach for România și să începi ceva proaspăt. Poate…

— Poate ce?

— Visai să te faci profesoară când erai la facultate. Ți-aduci aminte cum cântai Yellow Submarine cu copiii Sandei, când mergeam cu cortu’?

— O, mai lasă-mă cu ce visam! Mă mut în Bunești, la ai mei.

— Poți să-ți depui CV-ul la TV Sirius. Sau la Raven TV.

— Am trecut prin toate. Tu mă știi! Am călcat pe cadavre să ajung în top și topul s-a prăbușit.

— Nu-mi vine să cred! Cum naiba să dea faliment ăștia, măi, Ara?

 

Oara s-a întors acasă de vreo două luni și deocamdată e în sevraj. Vorbește pe un ton ridicat și se miră că nu avem internet și HBO GO.

Nu iese din curte. A trăit în capitală de când a plecat la facultate. Se mândrea mama cu ea, fata lucrează la televiziune, să vedeți cum se-mbracă și pe unde umblă!

Băiatul stă cu noi în sat, că-i doftor de animale.

Acum, mama se face că nu vede, Oara noastră, Ara cum s-a autointitulat, nu e bine. Arată jalnic și nu face niciun efort să iasă din asta. Mănâncă numai cereale, își petrece toată ziua în pat și nu vrea să vorbească cu noi.

Ultima dată am vizitat-o prin două mii opt, de ziua ei. Era mijlocul lui iulie și nu puteam înțelege cum poate fi atât de mulțumită de apartamentul ei cu două camere de la etajul opt. Primise o mașină de cafea de la colegii din televiziune și era în extaz.

Eu am avut o senzație de rău permanentă în alea trei zile cât am stat acolo. Nu aveai unde să te ascunzi de căldură, de zgomot, de aerul ăla îmbâcsit, mirosind a ceai de tei, alimente descompuse și gaze de eșapament. Căutam un moment în care să rămânem singuri. Pe peron am apucat să-i zic, în câteva minute, ce gândeam. Am rugat-o să nu uite că are unde se întoarce și că e binevenită oricând. M-a ascultat, dar n-a zis decât: Mi-e bine! Nu vezi că sunt pe val?

 

Intru la ea să-i zic că mama are nevoie de ajutor să care covoarele la râu mâine dimineață. Îi duc un pahar de vin făcut de tata. Stă în fotoliu sorbind din ceaiul de mentă și uitându-se la perete.

— Nu beau vin. Sunt pe somnifere.

— Mâine e zi de spălat covoarele. La cât să-i zic că ești gata?

— Gata de covoare? Niciodată!

— Oara, tu n-ai niciun plan? Cât vrei să mai zaci așa?

— Ara!

— Tot un drac!

— Nu merg nicăieri. S-o cheme pe Chiva!

 

Pe la opt plec spre cabinetul veterinar. E o dimineață proaspătă de iunie. La cabinet, mi-aduc aminte că am uitat acasă pachetul cu betadină și fașele. Încui ușa și mă-ntorc.

Oara stă pe fotoliu și mănâncă fulgi de porumb. Mă aplec să iau și eu din pungă. Îmi dă peste mână.

— Lișcuțo, ia, hai să văd dacă mai știi să faci cafea!

— Ce avem prin casă?

— Am un borcan de nes în cămară.

— Cât zahăr?

— Numai o linguriță.

Îmi amestecă nesul și mă surprinde energia cu care se învârte să mă servească. Profit de moment și o-ntreb dacă poate să mă mai ajute cu ceva.

— Tu mai ai camera video?

— N-am scos-o încă din bagaj. De ce?

— Azi ne jucăm jocul nostru. Du-te și adu-o încoace!

— Care joc, că aveam o grămadă?

— Roata meseriilor. Mai știi când ți-ai ales să fii profesoară? Era mi se pare prin nouăjdoi, când ai terminat a opta.

— Da, mai trăia moșu’. Și venea Florentina în vacanță. Da’ ți-aduci aminte când am fost asistentă?

— Mamă, ce m-ai înțepat în bucă!

— Cu ac de cusut!

— Azi ești cameraman. Și eu veterinar. Du-te și te-mbracă!

— Nu ies nicăieri. Nu mai am paișpe ani!

— Hai, măi! Ce ai de făcut toată ziua? I-am promis doamnei Stanciu că-i pregătesc un material pentru săptămâna Școala Altfel.

— N-am cu ce mă-ncălța. Nu pot ieși pe stradă cu ce-am adus.

— Ia troacele lu’ mama, că nu plecăm la paradă.

Ieșim pe poartă, eu cu pachetul pentru cabinet. Oara cu rucsacul și trepiedul. Și-a intrat în rol. Îmi dă coate și face mișto de Vasile, fostul iubit al mamei, care vorbește cu gardul de beat ce e.

Până pe la trei, se ține după mine, filmând ce fac.

Operez o cățea cu tumoare și castrez patru porci. Ne așezăm la umbră și mâncăm sendvișuri cu papară și castraveți murați. Râgâie satisfăcută și își aprinde o țigară.

Spre casă, ne oprim la râu să vedem dacă mama a terminat cu covoarele. Mai are unul. Oara îmi șoptește să ne ducem la bulboacă. Vrea să facă o baie, dar nu în fața babelor. Ne retragem după cotitură, unde-i apa mai adâncă și coborâm printre sălcii. Malul e abrupt și alunecă în apă îmbrăcată. Începe să-njure și se zbate să urce. Iese, se dezbracă și sare înapoi cu picioarele adunate sub ea.

— Numa’ bombă știi? Ia încearcă un cap!

Ne jucăm până strigă mama s-o ajutăm să încarce covoarele ude în cărucior.

La cină avem mămăligă cu lapte și ciulama de ciuperci.

— Mânci, Oară, de zici că tu ai spălat la covoare toată ziua, zice mama.

Oara ridică privirea să zică ceva, dar o pufnește râsul și mă stropește între ochi.

#violeta berea

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *