14 ianuarie , 2020

ROMNICEANU NR. 7

ROMNICEANU NR. 7

Povestire scrisă de Lavinica Mitu, aleasă de Bogdan-Alexandru Stănescu la Creative Writing Sundaysla tema „o proză a cărei acțiune să se desfășoare într-un interior (apartament, bar, cârciumă) și unde să aibă loc un dialog între două persoane care se cunosc chiar atunci (în momentul povestirii), dar care (dialog) să fie străpuns de intervențiile celor din jur. Mă interesează și descrierea interiorului. ”, pe 8 decembrie 2019.

— Farfuriuțele albastre cu bordură aurită. Oh, iartă-mă! Nu am vrut să te sperii. Am observat că te uiți de câteva minute bune la aperitive și totuși farfuria ta e goală. Îți spun un secret: ocolește farfuriuțele albe. De ce? Pe cele albastre sunt cele mai reușite pateuri. Eh, de unde știu. Eu le-am pregătit. Întotdeauna folosesc porțelanul de Bavaria pentru pateurile cu ficat de rață și brioșele cu dulceață de gutui făcută în casă. Astea, saleurile cu unt, tartinele cu șuncă, prăjiturile cu nucă… Toate-s cumpărate de cei de la agenție. Insistă mereu să fie masa plină. De zici că oamenii vin să mănânce pe săturate, nu să vadă casa. Ce-i bun pe porțelan, restul pe amărâtele astea albe. Par scumpe, nu-i așa? La fel am spus și eu când le-a adus acasă Domnul Doctor. Vai, dragul de tine, eu toc aici ca o moară stricată și tot cu farfuria goală ești. Dă-mi voie să te servesc! Pateuri, da? Trei? Doar două? Două să fie. Te rog! Ai să vezi de ce le-am pus separat. Din păcate, nu prea își dă nimeni seama de strategia mea. Dorești să mergem în salon? Dă-mi brațul. Ești tare drăguț. Uite, aici este mai mult spațiu și sunt mai puțini oameni. Mai liniște. Unde mi-am pus ochelarii? Aaa, mulțumesc! Ce înseamnă să fii tânăr. Ești amabil. Eh, da, ai dreptate, nu-s bătrână, dar nici tânără nu mai sunt. Începusem să îți zic de Domnul Doctor. Soțul meu. Fostul. A murit acum… să tot fie douăzeci de ani. Al treilea soț să fiu mai exactă. Ce țanțoș era el când mi-a pus în brațe setul de ceai. Da, cel cu saleuri. Uite dragă, ai acum cu ce să te lauzi la cucoanele alea ale tale duminica. Direct de la nemți e adus, mi-a zis. Era pe naiba. Pardon, să mă scuzi. Ceramică ordinară. De unde se pricopsise cu setul și cine-și râsese de el nici azi nu știu. Trebuie să ai ochi. Ochi de aristocrat să vezi lucrurile astea. Da’ născut boier, nu cum era el. Nu zic, avea școală și toți domnii din cabinet îl vorbeau de bine. Dar hai să ne așezăm un pic. Da, aici e bine. Mulțumesc, ești tare amabil! Vai, dar ce mâini albe ai. Și degete de pianist. Dacă știu să cânt la pian? Aha, ai văzut pianul din hol? Știi, sunt două feluri de oameni pe lumea asta. Cei care fac muzică și cei care nu fac. Eu fac doar pateuri și brioșe. Cânta răposatul. Nu doctorul. Domnul Colonel. Primul soț. Daaa, n-ai fi zis că un individ așa rigid ca el… era tot timpul încruntat, ziceai că așa s-a născut. Avea o singură sprânceană. Eh, cum? I se uneau deasupra nasului de nu îți dădeai seama care-i una și care-i cealaltă. Când se înfuria, i se făcea un ve adânc chiar aici. Tu ai sprâncene frumoase. Pot să îți spun că ești un tânăr arătos? Este un tablou cu el în camera de la stradă, ți-l arăt. Eh, așa încruntat cum era el, când se așeza la pian zicea-i că-i serafim. Puteai jura că plutește. Așa cu tot corpul lui încorsetat în uniformă. Cred că ar fi putut să și doarmă în uniformă aia apretată și răsapretată. Nu râde. Ba da, poți să râzi. Oricum n-are cum să se supere. Vă rog, vă rog, nu atingeți cărțile de pe al doilea raft. Sunt ediții princeps. Aș aprecia dacă nu ați atinge deloc cărțile. Mulțumesc! Iartă-mă! Ce spuneam? Da, da, Domnul Colonel. Ai paharul gol. Nu se poate așa ceva! Eh, cum să nu fie cazul. Maria, te rog! Limonadă? Tot cu miere? Îi aduci domnului o limonadă cu miere? Asta îmi place cel mai mult vara. Limonada. Secretul este un vârf de linguriță de sare. N-ai fi zis, nu-i așa? Ți-a furat privirea biblioteca, văd. Da, eu am vrut-o așa. Până în tavan. Trei metri înălțime. Da, toate camerele sunt așa. Am fost într-o vizită anul trecut. Un apartament undeva pe lângă Cocor. Serios? Locuiești chiar în zonă? Și tot așa jos e tavanul? Incredibil. Cum să faci tavanul așa jos? Păi Domnul Profesor ar fi trebuit să umble cocoșat prin casă. Cum ai ghicit? Da, al doilea soț. Fost. Ești căsătorit? Păcat. Eh, nu ai de ce să oftezi. Ești încă tânăr. Mulțumesc, Maria! Ador vânticelul ăsta! Draperiile? Da, eu am ales culoarea. Surprinzător, nu-i așa? Nu ai fi zis că violetul are ce să caute în casa unei doamne. Nu crezi că este o culoare vulgară? Madam Crețulescu și-a vopsit părul cu violet de gențiană acum câțiva ani. Mai mulți, așa. Îi zisese ei cineva că o întinerește culoarea asta. Normal! Cum altfel? Din păcate, a umblat așa vreo câteva săptămâni bune până i s-a spălat nenorocirea aia din cap. Întotdeauna m-au înduioșat de atunci femeile cu părul violet. Uite, mai bine alb ca al meu. Semn de înțelepciune, zici? Așa o fi. Nu te-am întrebat. Ai văzut și apartamentul de la etaj? Da, da, cel cu scara interioară prin spatele curții. Acolo am avut mereu chiriași. Nu, e ceva mai modest. Domnul Colonel nu voia să strice orzul pe gâște. Partea asta de casă, a noastră cum ar veni. Da, tot a noastră e și cealaltă, dar noi nu am stat niciodată acolo. Eh, aici la noi voia să fie lună tot timpul și numai lemn bun, fineturi. Nu se știa niciodată când putea să apară vreun musafir de sus. Pentru camera de oaspeți am făcut chiar baie separată. Era o cameră mică acolo. Un fel de debara. Da, le-am unit. O minunăție. Nu, nu a moștenit-o. De unde să o moștenească? Se trăgea dintr-un neam amărât de țărani din Bărăgan. Eu? De-aici de la oraș, cum altfel. A primit-o când i-au dat gradul. Înainte aveam o casă mai sus de grădini. E moale, nu-i așa? Vezi cum se fac ape când miști mâna? Apropie-te. Îți zic un secret. Nu e tapiseria originală. Abia am salvat mobila din incendiu. Noroc că a început în capătul celălalt al casei. Dar a găsit Domnul Colonel un meșter în Obor. Un artist, îți jur. Sunt și confortabile. Eh, asta e altă poveste, cu incendiul. Să vorbim despre lucruri vesele. Uite cum îți țin spatele drept fără să te chinui. Natural, așa. Da, e important spatele drept. Mai ales pentru un tânăr ca tine. Oh, ai remarcat. Da, e set cu fotoliile. Ador detaliile din colțuri. Și-au mai pierdut din luciu, dar tot frumos se văd. Trebuie să fie pe aici domnișoara de la agenție. Discutați cu ea, vă rog. Probabil la bucătărie. Ieșiți în hol și de acolo prima ușă la stânga. Cu plăcere! Vă poate conduce Maria. Da, sigur. Nici un deranj. Au început să vină. Ar trebui să verific dacă sunt destui cipici în coș. Da, văd, ți-ai pus și tu. E boală rămasă de la Domnul Colonel. Eh, aș. Nu găseai pe vremea mea așa ceva. Pe atunci puneam galoși peste încălțări când ploua și iarna. Intrai în casa omului, îi scoteai și gata. Puteai păși fără să-i strici covoarele. În plus vedeai care-i pantof de calitate făcut pe comandă și care-i așa mai… de rând. Ehe, câte cucoane n-am văzut eu care se împăunau cu pantofi căpătați la cine știe a câta mână. Ascultă la mine. Omul după încălțări îl cunoști prima dată. Ai văzut că nu scârție deloc parchetul? Cred că-i mai bătrân ca mine. Uite, apasă aici cu piciorul. Ridică-te și fă câțiva pași. Auzi? Exact, nu se aude nimic. Ți-am zis eu! Covoarele sunt secretul. Aduse de la Cisnădioara. Scumpe, scumpe. Lucrate manual. Să fi văzut răposatul cipicii. Da, doctorul. Acum sunt pline spitalele de picioare albastre. Așa le zic eu. Ai dreptate. Se asortează cu poteca din holul mare. Uite că a ajuns și Irina. Să știi că nu chem niciodată două agenții în aceeași zi. Exact. Îți dai seama ce balamuc ar fi. Te pup și eu, draga mea! Vezi, suntem strategic așezați aici pe canapea. Vedem tot ce mișcă. Eram sigură că i-ai remarcat și tu. Ce pălărie! Să nu mai spun că ar fi trebuit să o scoată când a intrat și să o lase în cuier. De ce am mai pus cuierul ăla în hol? Vai, suntem răi. Pot să te tutuiesc, da? Nici nu te-am întrebat. Deja ne cunoaștem prea bine. Știi câte agenții sunt în București? Peste două sute. Ar trebui să ți-o prezint pe Diana. Zilele ei sunt cele mai aglomerate. Poartă întotdeauna niște pantofi cu toc imens. Ea de altfel e tare drăguță. Pe cuvânt. Aproape cât tavanul de înalt tocul. Mulțumesc, mă faci să roșesc. Și la vârsta mea nu-mi șade bine să roșesc. De când nu am mai primit atâtea complimente. Îmi amintești de răposatul. Nu Colonelul. De Profesor. Diana își aduce mereu o pereche de pantofi într-o punguță de pânză și se schimbă. Exact. Chiar nu ar avea cum să-și pună cipicii pe tocurile alea de cocostârc. Pot să îți mărturisesc ceva? Dacă aș fi știut că întâlnesc astăzi un tânăr atât de plăcut, nu aș mai fi pierdut timpul cu pateurile cu ficat. Aș fi fost mai cochetă. Ei, aș. Nu e așa simplu să întâlnești oameni. Domnul care ți-a cerut brichetă, ai văzut ce mustață neîngrijită avea? Să-l fi văzut pe Colonelul meu. Zici că îi desenase cineva barba și mustața. Impecabil. Impecabil. Fumezi mult? Nu? Foarte bine faci. Se vede. Ai mâinile atât de albe. Ești amabil să-mi spui cât este ora? Abia unsprezece. E timp. Da, ai remarcat. Excepțional. Este prima dată când cineva își dă seama. Nu, de data asta nu-i de vină niciun răposat. Vai, de când nu am mai râs cu atâta poftă. Ce să faci cu ceasurile în casă? Timpul nu e de purtat la mână sau în casă. Nici măcar unul. Casa fără ceasuri. Vai, parcă ar fi un titlu de carte. I-ar fi plăcut Domnului Profesor. Vezi afară dacă e zi sau noapte sau dimineață. Poți întreba oricând pe cineva ce oră este deși… Ce importanță are? Crezi că e așa important? Eu am întârziat întotdeauna. Eram faimoasă pentru asta. Da, ai intuit bine. Mai ales Domnul Colonel. Am fost soție de colonel, de doctor, de profesor și am întârziat. Doar cinci minute, Irina dragă! Șhhh, nu cred că te-a văzut când mi-ai făcut cu ochiul. Da, ești un complice minunat. Bineînțeles că n-am de unde ști când trec cinci minute. Da, bineînțeles că n-ai să-mi spui. Dacă vrei să ascunzi manșeta prea mare nu trebuie să o împingi așa. Îmi permiți? Uite, o îndoi o dată, prinzi așa colțul și gata. Nu mai iese de sub sacou nici dacă fluturi mâinile ca-n gară. O, nu, nu trebuie să îmi explici. Se mai întâmplă. Clar! Cei de la curățătorie sigur sunt de vină. Am pățit-o și eu. Ba ție ți-au mai dat și una cu manșeta roasă. Să te duci negreșit să îi reclami. Să nu lași lucrurile așa. Stai liniștit, sunt sigură că nu a observat nimeni. Crezi că ar fi trebuit să iau lalele? Îmi place compania ta. Vezi, ai gusturi minunate. Nu te-ai prins care-i porțelan și care nu-i, dar norocul tău că mi-ai fost simpatic. Serios! Chiar eu am făcut pateurile. O să îți pun la pachet. Îți spun, sunt perfecte pentru micul dejun. Două duminici pe lună. Vorbesc prea mult? Ești amabil că spui asta. Este încă plăcut afară. Vezi, am fi putut pălăvrăgi despre vreme de la început. Ce bine că nu am făcut-o. Uite, și tu faci o cută mică aici când te uiți apăsat la ceva. Ție pot să ți-o împrumut. Citești? Sunt două feluri de oameni pe lumea asta. Cei care citesc și cei care ar trebui să citească. Ne-am așezat strategic aici. Daaa, gardienii bibliotecii. Crezi că este prea mare casa? Așa cât ai văzut din ea. Ai dreptate, și eu gândesc la fel. Nu există case prea mari. Doar case cu tavan prea jos. Și tocuri prea înalte. Negreșit trebuie să vii peste două duminici. Trebuie să ți-o prezint pe Diana. Bineînțeles, poți să fii sincer. Serios? Perfect! Pentru că nici eu nu vând. Pot să îți mărturisesc ceva? Dacă ar fi a mea nu aș vinde-o niciodată. Dar șemineul din apartamentul de la doi este splendid.

#lavinica mitu

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *