Povestire scrisă de Laura Stanciu, aleasă de Simona Antonescu la Creative Writing Sundays, pe 5 octombrie 2025, la tema: „Spaima de la miezul nopții”.
Duc gunoiul când miroase. Miroase când se strânge. Păi, când se strânge? Seara. Dacă ești om așezat și muncești ziua, normal că seara îl duci. Cum adică se duce și sporul casei? Ce spor ai dacă stai cu mirosul în bucătărie? comenta femeia mărunțind din buze a dezgust.
Locuia într-un apartament curat lună, la parterul unui bloc cu un etaj, chiar lângă gura de metrou Dristor 2. Băiatul cel mare i-l cumpărase, dar o parte din bani îi strânsese singură, după o viață de făcut menaj când la unul, când la altul. Mândria Smarandei era că doar cu mâinile ei muncite și dând cu mătura crescuse doi băieți care erau la casele lor acum.
Și-a lăsat bărbia în piept, s-a chinuit să vadă dacă avea toți nasturii de la rochie încheiați bine, s-a mai uitat o dată în oglinda de pe hol, să nu se fi dus rujul, și-a pus niște pantofi cu talpă joasă și a dat să iasă. Stai, că n-am luat telefonul. Să nu plec fără el, că nu știi niciodată ce se întâmplă.
Pe masa din hol era o poșetă neagră, veche, dar de piele, prezentabilă. Nu o agăța niciodată în cuier, să nu-i strice mânerele. Când îi trăgea fermoarul, era atentă să nu forțeze. Piele-piele, dar numai așa se păstrează lucrurile bine, dacă ai grijă de ele. A băgat în gură o caramea din bombonieră, fără să-și atingă buzele. A găsit telefonul în același loc în care îl așeza de fiecare dată, deasupra repertoarului. Pixul stătea nici mai sus, nici mai jos, chiar lipit de caiet. Pfai, poate mă suna Marcu, cum plecam așa?
Vecinul de vizavi era și el văduv, iar seară de seară doar trecea strada și niciunul nu se mai simțea singur. Aveau semnalul lor. La ora 23 fix dădeau stingerea și se uitau discret, pe lângă perdele. Lumina stradală era suficientă ca să vadă ferestrele celorlalți. Cine le ținea deschise? Cine mai era treaz? Ea vedea ce făceau vecinii de pe partea lui, el îi ținea sub observație pe ai ei. Cum se lăsa întunericul, Marcu traversa cu ochii roată și intra la ea în bloc, fără să calce pe grilajul metalic și fără să deschidă ușa blocului până la capăt, unde scotea un scârțâit. „Dacă te aude cineva? Ți-am zis să te strecori! Dacă vrei să intri cu zgomot, trebuie să mă ceri de nevastă!” Așa că Marcu avea grijă să calce precaut, ca la aplicațiile pe care le făcuse în armată.
Smaranda a deschis ușa cu cotul stâng și a pășit atent. Nu era mare lucru să se pună un bec la intrare. Bine că nu le venise ideea celorlalți locatari. Până la stradă erau trei metri de alee, pe care o știa centimetru cu centimetru și cu ochii închiși, că numai ea o mătura și o spăla. Vecina Marieta Stănescu spunea însă că făcea treabă de mântuială. „Doar feștelește un mop într-o apă mizerabilă, de parcă spală șobolani în ea.”
Cum a ajuns în stradă, a luat-o la dreapta. Se cărăbănea cu două pungi mari, strânse bine la gură. Pe una o înnodase atât de tare, că dădea să plesnească. Auzi, tu, se duce sporul casei. Unde se duce? Păi, hai să zic, să se împută gunoiul e mai bine? Să prindă libărci, să se umple blocul ca garsoniera lui Buzatu? Hotărăște-te, arunci sau nu sporul? Cu de toate am dat, cu otrăvuri de se speriase și pițigăiata aia, Stăneasca, să nu cumva să i-o omor pe Pisa-Mișa în locul gândacilor.
Era târziu, dar câteva păsări tot mai cântau. Vântul foșnea în teii din curți, iar de undeva din bulevard se auzea o sirenă.
Mergea țanțoș, de parcă ar fi cărat două coșuri cu colivă de împărțit la biserică. Imediat ce arunca pungile, urma să-l sune pe Marcu. Le pusese capac căldura din luna iunie. Abia pe seară se mai răcorea și le făcea plăcere să dea o tură prin parc înainte de a se furișa la ea în apartament, bineînțeles, doar după ce și-ar fi luat toate precauțiile.
Marcu însă o aștepta lângă tomberoane ca un cavaler. Smaranda a tresărit când l-a văzut cu un sac menajer cât toate zilele, pe care părea totuși că-l ține ușor.
— De ce nu l-ai aruncat? Tot pe mine mă aștepți, dragă? De ce nu le-ai sortat din casă?
El i-a șoptit ceva și s-a îndepărtat ca o umbră, pornind spre gangul care scurta drumul spre parc. Smarandei i s-a părut de neînțeles, dar nu putea striga după el, că sigur ar fi auzit-o careva din blocul de alături și, Doamne-ferește, ar fi recunoscut-o.
— Te-ai dat cu parfumul meu preferat, i-a spus el cu glas scăzut când ea l-a prins din urmă.
I-a oferit brațul drept, uitându-se în ochii ei și zâmbind. O vedea neclar de aproape, fără ochelari, dar șarmul lui nu dădea greș niciodată. Privirea lui a înmuiat-o pe Smaranda și și-a propus să nu-l mai certe măcar până treceau de stația de autobuz, dar imediat după aceea tot trebuia să afle ce era cu sacul pe care Marcu îl căra în mâna stângă.
Toți din cartier îl considerau un bărbat încă arătos. Se ținea bine la optzeci de ani, iar mersul drept, deprins de la liceul militar, îl întinerea. Avea o pălărie albă, pe care o purta mai degrabă ca să-i țină puținele smocuri ce-i mai rămăseseră din părul de altădată. Se închipuia Humphrey Bogart, alături de o Ingrid Bergman de șaptezeci, semeață, cu sânii generoși și mereu îngrijită. Nu-l deranja că ea nu-l accepta la lumina zilei, deși ar fi vrut să le-o prezinte fiicei lui și nepoților.
Ceea ce nu-i pria deloc însă era că-și schimbase obiceiul de somn. De un an, se culca după unu noaptea, ca să stea cu Smaranda la televizor până începea să picotească. Apoi, cu ochii cârpiți, pleca tiptil spre apartamentul lui. Medicul de familie îl întrebase ce schimbări făcuse, pentru că era mai obosit, iar electrocardiograma ieșise prost. „Nu-i de glumă cu somnul de noapte. La zece să fiți în pat, cu o carte în mână, și o să adormiți repede.” Ce să-i spună? Că abia se ținea pe picioare de când se îndrăgostise?
— Nu vrei să ne odihnim pe o bancă aici, două minuțele?
Ea nu ar fi vrut, că erau chiar pe bulevard. Măcar să fi intrat în parc, unde erau bănci câte voiai. Marcu s-a așezat ostenit, a pus sacul menajer lângă el și nu a apucat să-i mai spună altceva. Bărbia i-a căzut în piept și mâinile i-au rămas în poală. Smaranda a țipat, și-a pus mâna la gură, s-a întors speriată spre ferestrele din spatele băncii, și-a răsucit capul în toate direcțiile și a analizat rapid situația. Dacă ar fi chemat poliția, ar fi știut toată lumea că ieșea cu cineva la vârsta ei. Și cu cine? Cu un bătrân. Dar dacă îl lăsa acolo și îi fura cineva banii și actele? Sun la Salvare, zic că l-am văzut înlemnit și mă ascund când vin să-l ridice. Așa e omenește.
S-a mai uitat o dată la el, i-a atins mâna dreaptă, i-a venit să plângă, dar nu era cazul să facă o scenă în stradă. I-a zis un Tatăl nostru, a mai schițat o cruce deasupra lui și s-a retras lângă un copac, la distanță. A așteptat frământându-se până când l-au pus pe targă și au închis ușile din spate ale ambulanței. A plecat răscolită spre casă, vorbind cu el în gând: Dumnezeu să te ierte. Aș fi rămas încă o dată văduvă.
Nu mai conta dacă ieșea Stăneasca pe balcon sau dacă se auzea ușa de la bloc. Cum a ajuns, și-a mai făcut un rând de cruci și a aprins candela. S-a așezat pe vine în bucătărie și a desfăcut nodul de la sacul menajer luat de lângă Marcu. Înăuntru era un aranjament floral cu gladiole cum nu mai văzuse.
