6 februarie , 2014

Sâmburele de avocado

Povestire scrisă de Monica, cu feedback de la Motanov

Privea de ceva timp paharul în care imersase pe jumatate sâmburele de avocado. Smulgându-şi absent câte un fir de păr din barba neîngrijită, se întreba dacă nu cumva pusese sămânţa invers. Avea să crească?

Nu auzi uşa deschizându-se.

-Tot acolo eşti? Ce naiba faci? Stai şi te uiti ca bou’, crezi că o să iasă dacă faci asta?

Nu se mişcă. O auzise de atâtea ori încât vocea ei devenise doar un altfel de ţeavă îmbâcsită care picura zi şi noapte.

Ce naiba ştia ea despre viaţă? Noaptea trecută avusese un vis. Ciudat ar fi fost puţin spus. Ud până la piele, desculţ pe strada pustie, având un sentiment deranjant că nu este singur. Îi era tare teamă, dar nu putea să alerge, aşa era visul, nu avea voie să alerge. Trebuia să urmeze regulile jocului, şi asta era una dintre ele. “Nu alerga!” La naiba, dar groaza îl sugruma, îşi simţea picioarele reci având parcă conştiinţă proprie, îndemnându-l să o ia naibii la sănătoasa că nu e de glumă.

Vedea lumini la ferestrele blocurilor, vedea clar oameni uitându-se la el, parcă spectatori la premiera unui film de groază. Doar că nu era un film, ori dacă era, el nu-şi aducea aminte să fi cerut un rol. Căci îşi dădea seama prea bine cine e actorul şi…

Pleosc! simţii pe ceafa grasă lovitura care îi dădu senzaţia a mii de ace străpungându-i pielea.

-Du-te naibii şi ia-mi ţigări, că se închide chioşcul, scuipă ea, cu mucul de ţigară lipit de rujul întins.

Înghiţindu-şi ura dar oarecum recunoscător că i-a întrerupt reveria sinistră, oftă făcând efortul de a se ridica.

-Dă-mi bani.

-Să-ţi dau, ai? Tu n-ai?! Aaa, domnu’ n-are bani, că în loc să-şi caute de lucru, se holbează la pereţi toată ziulica.

Ce naiba ştie ea despre viaţă? se întrebă el din nou, ieşind pe scara întunecată a blocului. Aerul rece de afară îl făcu să se chircească şi mai mult în haina de acum prea mică pentru dimensiunile sale. Primul strop de ploaie care i se prelinse pe chelie îi redeşteptă amintirea coşmarului de astă noapte. Îşi aduse aminte că încercase din răsputeri să se trezească, urla în somn şi-i părea că aude tot blocul, dar că nimeni – de ce oare? – nu vroia să intervină, să-l salveze. Ce naiba-l urmărea? Ce naiba-l vâna astă noapte? Parcă propria-i minte suferise de una singură un atac de amnezie protejându-se de teroarea nocturnă.

Bulbucându-şi ochii în stânga şi în dreapta, iuţi pasul spre chioşcul de după colţ, părându-i-se că atmosfera de noiembrie semănă prea mult cu cea din vis. Nu, în noaptea asta nu va dormi, va încerca să-şi amintească coşmarul. Trebuia să înţeleagă, simţea că doar amintindu-şi avea să uite şi astfel să scape de … Da, asta era, GURA EI îl urmărea în vis, hulpavă şi duhnind a tabac ieftin, cu rujul scurs printre ridurile ce-i înconjurau cavitatea ca o pânză de păianjen. Râdea de-i vedea şi amigdalele, râdea şi-l fugărea iar între dinţii cariaţi mesteca salivând sâmburele lui de avocado! Dracu’ s-o ia, urlă în sinea lui, deja e prea de tot, acum îmi controlează şi visele!

N-a avut nici măcar o zi frumoasă alături de ea, ai lui i-au băgat-o pe gât ca pe o sarma cu păsat, nici măcar una cu carne. Că e de familie bună, gospodină, cochetă, amuzantă. Ha, ha ha, auzi, amuzantă, poate doar în măsura în care îi determină pe alţii să râda de ea! rânji el în întuneric, mândru de gluma pe care ştia dealtfel că n-ar fi spus-o cu glas tare.

Zbrobind în buzunarul pardesiului pachetul de ţigări, îşi dori cu o pasiune de mult apusă să aibă în mâini chiar gâtul ei. Măcar un pic, s-o sperie un pic, să îi arate cine e şeful, să o facă să înţeleagă că l-a castrat efectiv cu gura aia împuţită, luându-i orice urmă de demnitate şi bărbăţie. Să-i închidă gura odată pentru totdeauna, să tacă, să tacă, SĂ TACĂ!!!

Ura colcăia acum prin venele lui precum gândacii prin cămara goală. Închise ochii pentru o secundă cu mâna pe clanţă. Trebuia să se calmeze. Trebuia să-şi vină în fire. Trebuia să facă un plan, să facă ceva să iasă din starea asta. Din căsnicia asta. Din viaţa asta.

-Gata, ai reuşit? Ţi-a luat ceva, nu glumă, să dai colţu’ după nişte ţigări! Unde dracu ai stat? Iar ai visat cu ochii deschişi? La ce, băieţică? La ce poate visa un bou mare şi împuţit ca tine?? îl întâmpină vocea ei, revărsându-se ca o lătură din sufragerie.

Doar sunetul vocii ei făcu ca gândacii să dispară de parcă nici n-ar fi fost. Intră în camera lui şi … Nu, NU!, urlă în sinea lui. Pe podeaua goală, zăcea zdrobit sâmburele lui de avocado. Sâmburele lui! Mort sub greutatea elefantină a soţiei, mort definitiv sub greutatea urii şi nepăsării. Fusese prima oară când el încercase să dea viaţă! Să dea şi el viaţă cuiva, să facă să pulseze ceva verde în grota asta cenuşie în care-şi pierduse anii. Ce naiba ştia ea despre viaţă? Când îşi pierduse serviciul îşi pierduse şi ultima fărâmă de stimă de sine, închizându-se între pereţii scorojiţi, rupând toate legăturile cu exteriorul. Dar timpul scurs de atunci îi vindecase rănile mândriei, şi într-o zi a simţit dorinţa puternică, carnală aproape, de a înfăptui şi el ceva. De a îngriji. De a iubi. De a se lăsa iubit. Chiar şi de către o plantă. Măcar de către o plantă! Teribilă premoniţie a morţii! îşi spusese înghiţindu-şi lacrimile. Şi acum, dorinţa lui de frumos, de proaspăt, zăcea inertă pe vecie, ucisă de răutatea gratuită a vitei de alături.

Ieşise din apartament lăsându-şi haina în cui cu bună ştiinţă, căci era sigur că nu va trece multă vreme până va fi găsit. Ei nu-i adresase nici o vorbă, o lăsase să mustească în continuare în faţa televizorului, să-şi privească telenovelele. Atât doar că de data asta ochii ei goi erau cu desăvârşire goi, căci gâtul frânt nu permitea ca viaţa să-i mai circule prin vene.

Feedback Motanov:

– „imersase”? aș pune (s)cufundase, sună mai firesc
– dacă e un pahar cu apă, nu se pune problema de pus sămânța invers sau neinvers, pentru că nu stă ca în pământ, înfiptă
– simți, nu simții; voia/vrea; de altfel. trebuie verificat în dex unde ai dubii
– nu-mi dau seama ce vârstă au personajele și legat de-asta nu-mi dau seama dacă replicile ei folosesc limbajul potrivit – ce nevastă îi zice „băiețică” soțului?
– „Teribilă premoniţie a morţii! îşi spusese înghiţindu-şi lacrimile.” imaginează-ți această scenă și recunoaște că e trasă de păr
– personajele tale sunt monocrome – unul e pur, celălalt putred, nu au complexitate
– dar ideea și simbolistica îmi plac, cred că trebuia să fie mai firească, mai apăsătoare și mai puțin exagerată

Comentarii facebook:

9 comments
  • Monica spune:

    Am notat, multumesc! :)
    Cat despre sambure, conteaza, se scufunda pe jumatate in apa, sustinut fiind de betisoare, de exemplu, dar este corecta observatia, gresit a fost sa cred ca ce este in mintea mea „se vede” fara a specifica in scris. Mai simplu era sa-l „plantez” direct intr-un ghiveci. :)

  • Octavian Brânzei spune:

    Mie „imersase” mi se pare foarte potrivit.
    Cu sîmburele e ok aşa cum e. Pentru mine.
    Orice nevastă poate să-i spună soţului, la supărare, „Băieţică”, „Tinere” etc. atunci cînd vrea să-l umilească, să-l strivească total cu dispreţul ei… E foarte bine!…
    El, „pur”?!?!?!? Aida-de! Autorul se substituie lui, nu priveşte nici o secundă din unghiul ei, aşa că despre ce „puritate” vorbim?
    Scena nu e trasă de păr. Personajul e aşa cum e.
    Problema nu e la firesc, la apăsător sau la exagerare. Problema e că Cehov a scris paradigma – şi a făcut-o incomparabil mai bine, evident.
    Aici, spre deosebire de textul lui Cehov, îţi vine, la final, să întrebi: Ei, şi?
    :D
    Mă întreb dacă Monica a uitat că l-a citit pe Cehov ori şi-a propus deliberat să rescrie în cheie proprie?

  • Monica spune:

    Monica nu a citit tot ce a scris Cehov, recunoaste. Dar acusi il cauta, sa vada ce si cum.
    Ideea a venit de la sine, eram in cautare de idei, mi-am privit borcanasul in care, na, asta e, imersasem un sambure de avocado (care nu a mai crescut, in cele din urma :) ) si m-am apucat de scris. Multumesc si eu pentru feedback.

  • La Vida Loca spune:

    Este limpede ca „imersase”, actiune cu care debuteaza textul, este un termen mult prea tehnic care merge ca avocado-ul… in perete in textul de fata, unul pronuntat poetic si dorindu-si sa atinga prin limbaj – se scurge femeia ca o latura, imagini destul de plastice, etc – o profunzime a subiectului, problematicii si caracterului.
    Este limpede ca punctul de vedere este a barbatului, un narator destul de depresiv, un somer la care moartea samburelui de avocado ia dimensiuni apocaliptice, insa, asa cum spune Motanov, personajele sunt cam plate. Totusi, pe o intindere narativa atat de mica, este de remarcat ca platitudinea barbatului este totusi invinsa de dorinta de dorinta brusca de a-si omori consoarta, gest iscat probabil de strivirea samburelui de avocado. Naratiunea este asadar unitara din aceasta perspectiva
    Pe de alta parte, cred ca mentionarea „teribilei premoniti a mortii” se vrea un preambul al gestului final, dar ea insereaza in text un patetism care nu era necesar. Din contra, eu una as fi mizat pe surpriza totala a scenei finale, care i-ar fi conferit si mai mult forta.

  • La Vida Loca spune:

    Pe de alta parte, pentru a reveni la latura stilistica a povestirii, si la faptul ca in mare parte naratorul este si protagonistul barbat, ai grija, Monica, la termeni de genul „greutatea elefantina” (nu cred ca termenul isi are locul intr-un astfel de context lexical mustind de ura fata de femeia aparent masiva). „Gura Imputita” si „greutatea elefantina” se potrivesc stilistic – e vorba de acelasi narator! – precum cei doi protagonisti „imersati” (repet, un termen extrem de nefericit, nu pentru ca nu ar fi corect, cum spune Octavian, ci pentru ca nu se potriveste cu textul frust) in cotidianul anost care serveste de cadru povestirii.

  • Monica spune:

    „Imersare” … iata un cuvant cu adevarat buclucas! :) Pune piedici peste piedici. O fi tehnic, cine stie, poate spune ceva despre pregatirea autorului / naratorului / personajului (?). Sau e doar un sinonim, folosit din prea mult zel de a evita cuvinte uzate.

    Mie insa nu mi se pare defel ca textul incepe cu actiunea de imersare, din contra aceasta era deja la timpul trecut la debutul povestirii. Poate il scufundase in apa in urma cu trei zile… schimba aceasta ideea povestirii? Totusi, personajul „privea de ceva timp”, aceasta este „actiunea” de inceput. O stare care il caracterizeaza, de multa vreme … aceea de a sta si de a nu face nimic.

    Cat despre platitudinea barbatului, as spune ca aceasta este invinsa nu de dorinta de a ucide, pentru ca ceea ce l-a scos din apatia psihica si fizica a fost dorinta de a da viata, de a iubi, chiar si o planta.

    Personajele nu sunt pure, nici impure; sunt prea putine randuri, avand in vedere lipsa mea de experienta intr-ale scrisului, pentru a surprinde aspecte pozitive si negative definitorii pentru o persoana.

    Povestea creioneaza, dupa mine, un singur tip de caracter / personalitate – omul depresiv, las, introvertit; omul care nu lupta pentru sine, care se complace in mizeria pe care el insusi o creeaza; care blameaza pe oricine decat pe sine insusi pentru viata pe care o duce; care nu are curajul sa vorbeasca cu voce tare; care nu inceteaza sa-si planga de mila fara a face ceva in aceasta privinta.
    Daca ar fi sa “ma imersez” un pic mai adanc :) , as putea spune ca sunt “una / unul”, asemenea unui ins cu personalitate multipla: una dominanta si una dominata (un fel de Norman Bates ;) ).

    Acum, ca nu este bine scrisa, ei, asta chiar nu imi provoaca nici un sentiment negativ, avand in vedere ca este totusi prima povestire scrisa de catre mine. E drum luuuuunngggg pana la excelenta! ;)

    Si multumesc pentru observatii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *