SCHIMBAREA

Povestire scrisă de Crina Voinaghi, apreciată de Lavinia Bălulescu la concursul trimestrial de povestiri – „Un început foarte bun, puțin mister, plus un gust amar necesar, bine scrisă.”

Îmi place viaţa mea de când sunt aici. Oamenii mă întreabă tot timpul cum mă simt, ceea ce înainte nu se întâmpla aproape niciodată. Mănânc la ore fixe şi, nu mai are rost să vă spun, înainte chiar nu era posibil, în plus, când prind un moment favorabil – care îşi face apariţia de 2-3 ori pe zi – dorm pentru simpla plăcere de a dormi. Chiar şi visez. Prima dată când mi s-a întâmplat, nu ştiu să vă spun când, pentru că nu mă interesează ce zi e sau cât e ora, m-am trezit atât de speriat, încât am stat apoi treaz aproape 24 de ore de teamă să nu mă înstrăinez iar în cine ştie ce lumi ilogice. Dar apoi am descoperit plăcerea de a visa, lucru din pricina căruia mă tem că mă veţi judeca, am 54 de ani şi 2 luni şi nu-mi aduc aminte să fi visat vreodată.

Azi-noapte am visat ceva din altă lume, m-am gândit la asta toată dimineaţa, ceea ce mi-a dat de lucru şi m-a încântat în acelaşi timp. M-am trezit reflectând la lucruri care nu-mi trecuseră vreodată prin minte, la alte universuri, la cât de mici suntem noi oamenii şi cât de importanţi ne credem cu munca noastră, chestii profunde de genul ăsta, de care aş fi spus înainte că sunt nişte prostii de-ale idealiştilor şi poeţilor. Dar nu despre asta voiam să vorbesc. Voiam să vă povestesc visul. Se făcea că eram într-un loc ce semăna bine cu un gol alpin, doar că era un stejar bătrân, cel mai bătrân pe care îl văzusem vreodată, lucru destul de neverosimil în asemenea peisaje. Vântul bătea destul de tare – lucru normal pentru acel loc, mă gândeam eu, dar ceea ce nu era normal, deşi atunci credeam că este, era un om care stătea lipit de trunchiul copacului într-o poziţie ciudată, nici aşezat nici în picioare, cu orbitele goale ca ale unui imens fetus avortat. Avea un păr alb, lung ce strălucea şi pe care lumina îl făcea să pară argint lichid. Era mult mai înalt ca mine, cam înfricoşător dar în vis nu îmi era frică de el. Când m-am apropiat am văzut că stătea pe o broderie ce se întindea pe toată pajiştea, până dincolo de orizont, la care lucrau zeci de mii de omuleţi pentru care singurul scop în viaţă părea a fi terminarea operei de artă care ţinea loc de pământ, iarbă, flori. Am deschis gura să-l întreb unde mă aflu, dar colegul de încăpere a început să geamă şi m-am trezit. Îmi pare rău, mă întreb ce sunet avea vocea lui. În fine, visez în fiecare noapte, niciodată acelaşi lucru, iar dimineaţa mi-o petrec gândindu-mă la ce am visat, timp petrecut cu folos, aş spune. Înainte nici nu eram conştient de faptul că îmi funcţionează şi emisfera dreaptă a creierului.

Când soţia mea sau copiii vin în vizită, îmi aduc tot felul de bunătăţi, care s-au micşorat în cantitate pe măsură ce a trecut timpul, transformându-se într-un final doar într-un măr cules de pe drum sau o bomboană luată dintr-un magazin de lux ori de pe la recepţia unui hotel. Dar eu chiar nu am nevoie de nimic, mâncarea de aici e comestibilă, de cele mai multe ori chiar gustoasă, în afară de grişul în lapte pe care nu-l suport, dar în majoritatea timpului chiar nu îmi este foame. Şi privirea lor s-a schimbat: la început plină de milă, simpatie şi speranţă, toate dispărând rând pe rând şi lăsând locul unei sclipiri de nedumerire, apoi ciudă şi, într-un final, dispreţ. Neştiind cât timp trecuse de la internare, puteam doar să presupun că nevastă-mea nu îşi mai putea cumpăra tot ce visa, fiu-meu nu mai avea bani pentru motorul care consuma cât 10 maşini normale şi pe care şi-l dorise nespus – cum îmi mărturisise nevastă-mea, aşa că am făcut pe dracu-n patru să-l primească la majorat – şi că fiică-mea era aproape exclusă din grupul fetelor care mergeau în fiecare săptămână la cosmetică, manichiură şi mai ştiu eu câte, necesare toate pentru supravieţuire, cum îmi spusese ea într-un moment al meu de mare naivitate când am criticat-o pentru cheltuielile exagerate.

Oricum, eu de când sunt în patul ăsta, cu cearşafuri mai mult sau mai puţin albe, sunt fericit. Am descoperit gustul mâncării, pot acum să fac diferenţa între orez şi cuşcuş, ceea ce înainte nu reuşeam, pentru că mâncam atât de repede şi pe apucate, încât tot ce mă interesa era să am stomacul plin. Când beau câte un pahar de apă, după vizita de dimineaţă a doctorului şi cea de seară, mă aşez liniştit şi savurez lichidul incolor şi fără gust atât de încet şi cu atâta poftă, încât nici cel mai scump whisky nu-mi amintesc să-mi fi plăcut atât de mult. Am un radio mic portabil pe care mi l-a adus nevastă-mea în prima zi, să nu mă plictisesc. Poate singurul lucru care mi-ar displăcea ar fi să deranjeze pe cineva şi să mă oblige să-l închid. Deocamdată colegul meu de salon doar geme din când în când, uneori mai prelung, şi atunci apare o asistentă grăbită care îi mai suplimentează doza de morfină. În rest nu pare să îmi observe prezenţa, darămite să-l deranjeze radioul meu. Iar dacă e o muzică bună atunci când intră în salon, asistentele şi doctorii îmi zâmbesc plini de înţelegere.

Doctorul era la început foarte amabil şi drăguţ, dar cu timpul a început să pară iritat de prezenţa mea şi îmi tot propune tratamente din ce în ce mai chinuitoare, pe care le fac strângând din dinţi, pentru a nu avea niciun motiv să mă dea afară din bula mea de singurătate binecuvântată. E drept că mă simt din ce în ce mai rău, mi-a căzut părul şi abia mă duc singur până la baie, dar orele care îmi rămân doar pentru mine sunt tot ce vreau. Mă enervează puţin doctorii şi asistentele când îmi spun că sunt speranţe, că tratamentul dă rezultate şi în curând mă voi întoarce acasă. Mă enervează şi schimbarea de atitudine a neveste-mii, care e de vreo două zile mai zâmbitoare. Doar nu am muncit eu atâţia ani, nu am dormit nopţile, nu am visat, nu am simţit gustul mâncării ori dulceaţa clipelor când muzica clasică se revarsă de la radio ca acum să devină toţi obraznici şi să-mi spună că sunt bine şi că pot să-mi reiau ritmul normal al vieţii.