11 noiembrie , 2018

SFATURILE DOMNIȘOAREI ALICE

SFATURILE DOMNIȘOAREI ALICE

Povestire scrisă de Allex Trușcă, aleasă de Bogdan Munteanu la Creative Writing Sundays, pe 28 octombrie 2018, la tema „Text la persoana I. Intri la un interviu și ups, dai de un intervievator neobișnuit”.

Nu mă pregătisem deloc pentru interviu. Aș fi uitat cu siguranță de el, dacă nu aș fi pus o alertă pe telefon. Nu căutasem nicio informație despre acel angajator, despre postul respectiv, dar bănuiam că este la fel ca una dintre zecile de poziții pentru care aplicasem în ultimele două luni. Începusem să urăsc ceea ce făceam, să repet același lucru de zeci de ori unor idioți care nu se deranjau niciodată să citească niște amărâte de instrucțiuni. Și de ce ar fi făcut asta, când întotdeauna exista un call-center, unde indivizi ca mine, amorfi, fără viață socială, erau dispuși, pentru o brumă de salariu, să repete ca niște papagali aceleași formule politicoase de salut, aceleași secvențe pe care și o bunică ar fi reușit să le memoreze, același „La revedere”, urmat de o înjurătură în gând? Dac-aș fi avut ceva bani puși deoparte, poate mi-aș fi luat lumea în cap, pentru un an de zile, așa cum spusese un coleg, că nu-știu-ce prieten demisionase și plecase în Australia. Eu îmi permiteam doar luxul de a încerca să-mi schimb serviciul. Eram convins că, la fel ca orice mercenar corporatist, aș fi trecut ca trenul prin gară de întrebările de genul Unde te vezi peste 5 ani? De ce ai vrea să lucrezi la noi? sau cum să îmbrac niște defecte sub poleiala unor calități căutate de mai toate doamnele de la Resurse Umane.

Luasem pe mine cămașa neagră, pe care o ridicasem la rangul de purtătoare de noroc și îmi pusesem o pereche de ochelari fără dioptrii, ca să par mai inteligent. Trucul ăsta mergea la orice interviu, mersese și în timpul facultății, cred că de la o anumită vârstă încolo ar fi mers și cu femeile.

Mă orientez bine în spațiu, așa că nu-mi fusese greu să descopăr sediul firmei. O stradă puțin populată, cu case vechi de peste un secol, străjuită de plopi  ale căror ramuri se împreunau, ca într-o rugăciune rostită mut, în bătaia vântului de toamnă. Cred că nu mi-ar fi plăcut deloc să mă plimb noaptea pe aici. La numărul 4, zărisem căsoiul pe care îl căutam. Două etaje înghesuite unul peste altul, mascate de un strat gros de iederă, cu ferestre mate, acoperiș cu țiglă veche și două luminatoare în pod, care păreau a fi ochii unei ființe sinistre, veșnic încruntată. Niciodată nu-mi plăcuse numărul 4, citisem undeva că în China este considerat cifră fatidică. Nu sunt superstițios, dar mă gândesc că e greu de crezut ca două miliarde de chinezi să se înșele în asemenea hal. Dacă era bântuită?

***

Trec de poarta metalică și, după un zid interior, ajung în parcare. În mod clar, o clădire bântuită nu ar avea ca accesoriu câteva mașini mai scumpe decât garsoniera în care stăteam cu chirie. Și nicio secretară fotomodel, cu bluza care ducea o bătălie disperată să nu-i lase sânii pe afară și ciorapii cu port-jartier pe sub fusta mult prea scurtă pentru a lăsa loc vreunui gând decent în mintea mea, care să mă poftească să aștept câteva minute într-o încăpere decorată cu tot felul de sfeșnice cu lumânări roșii și negre. Oamenii ăștia știau să facă impresie, nu glumă. Un pic prea macabru pentru gustul meu, recunosc.

Domnișoara Alice, în preajma căreia avusesem prezența de spirit să rămân atent vreo două minute, ca o gazdă primitoare, îmi oferise un ceai într-o ceașcă dintr-un porțelan scump, cu ceva inscripții pe mâner, cred că erau în latină. Atunci observasem pe degetul pe care femeile țin mărturia logodnei un inel cu ditamai piatra neagră, într-o montură groasă de aur. Părea ca piesele pe care le văzusem în muzee, cine ar cumpăra un asemenea artefact? Avea un aer vechi și sigur costa o avere. Mă gândisem că asemenea femeie avea cu siguranță vreun iubit generos. Sau mai mulți, ca să fiu un pic malițios.

Mă conduce printr-un hol cu o lumină confuză, prin care întrezăresc contururile unor obiecte, însă niciunul nu mă ajută să dibuiesc aria de activitate a posibilului meu angajator. Sper să nu mă întrebe dacă știu cu ce se ocupă, unele doamne de la firmele de recrutare adoră să vorbească despre asta. Îi urmăresc mișcarea lascivă a picioarelor până în fața unei uși capitonate. Se întoarce spre mine, abia acum îi observ ochii, a căror strălucire concurează cu succes bijuteria de pe deget. Mâna ei se oprește o clipă peste a mea, iar buzele de culoarea apusului de soare se arcuiesc în câteva cuvinte. Nu-ți fie teamă și fii sincer cu tine! Mă privește aproape rugător, iar în minte îmi persistă ca un ecou vocea ei caldă, aproape senzuală. Ce frumos din partea ei, așa o fi cu toți candidații? Se vede că nu avea prea multă experiență, cine naiba se duce sincer la un interviu de angajare?  Cred că Iadul are un colțișor aparte pentru cei de la Resurse Umane.

Deschid ușa și mă fixează direct un tablou, cu un bărbat în mărime naturală. E îmbrăcat într-o jachetă verde, kilt, șosete albe până la genunchi, cu o sabie ceremonială prinsă de o curea la brâu. Fața pătrățoasă, încadrată de păr și barbă roșcată îl fac să pară ca un muntean scoțian, însă are pe chip o anumită distincție, iar pupilele negre, parcă vii, se asortează nefiresc cu piatra de la inelul cu sigiliu pe care îl poartă pe mână. Asemănător cu al domnișoarei Alice. Mă așteaptă un birou negru, din lemn masiv, pe care tronează o oglindă ovală, cu rama lucrată sofisticat, a cărei patină îmi striga în creier o vechime de câteva sute de ani, și un plic mare, pe care un stilou priceput scrisese cu litere caligrafice numele meu, Andrei P., 13 octombrie 2018. Un sigiliu de ceară roșie, reprezentând un șarpe ce își devorează coada, stătea între mine și conținutul care trebuia să reprezinte  întrebările interviului.

Poate că e o tehnică de intervievare neobișnuită, născocită de vreun psiholog american plătit cu un sac de bani, menită să-i scoată din zona de confort pe mercenarii corporatiști ca mine, altceva nu are sens. Sau vreun milionar excentric care mă urmărește cu ajutorul unei camere ascunse, așa că trebuie să mă port cât mai natural, ca și cum nu aș fi impresionat deloc. Cred că pot să mă prefac, e ca o zi de serviciu obișnuită…

Rup pecetea cu emfaza unui nobil medieval și scot teancul de foi. În luciul oglinzii văd că imaginile mele sunt replicate de un om în vârstă, adus de spate, cu pungi vinete sub ochi. Ridurile, colțurile gurii lăsate, cămașa neagră care-și pierduse culoarea, totul la el transmitea frustrare, resemnare, înfrângere. Frumos truc, efect de Dorian Grey. Ar trebui să mă demoralizeze.

Prima întrebare mă privește cuminte, cu literele rotunjite, de pe pagina de hârtie scumpă, cu antet în latină, ca și ceașca de ceai.

 

Ești împăcat cu tine însuți? Ceea ce ești acum coincide cu ceea ce visai să fii atunci când erai copil?

 

Mă uit la oglindă și acel Dorian Grey hodorogit mă privește cu aceeași consternare care zace și în ochii mei. Ce dracu’ de întrebare e asta? Și un începător în ale căutării unui loc de muncă știe că nu e bine să dea frâu trăirilor și experiențelor negative. Nici un angajator nu-și dorește angajați care să se plângă mereu. Sper să nu-mi tremure vocea când răspund. În mod normal, pot să mint la fel de ușor ca și cum aș citi meniul la restaurant. Fii sincer cu tine! îmi apare în minte sfatul lui Alice, ca un semafor roșu, dar îl alung  dintr-o clipire.

 

— Da, sunt împăcat cu mine. Nu am regrete, sunt o persoană perseverentă, mi-am urmărit mereu scopurile. Ceilalți spun despre mine că am mentalitate de învingător.

 

Și eu și imaginea mea alterată din suprafața argintată suntem satisfăcuți de acest răspuns. Cred că interviul ăsta va fi cel mai ciudat, dar și cel mai ușor din toate pe care le-am avut până acum.

 

Ai simțit vreodată nevoia să ucizi?

 

A doua întrebare își așteaptă răspunsul, iar eu mă abțin în sinea mea să nu râd. Cum să nu-ți vină să ucizi când stai în autobuz ca un cartof, când la serviciu dai de o grămadă de frustrați pe metru pătrat, când peste tot vezi numai prostie și superficialitate? Buzele conturate cu roșu ale domnișoarei secretare se arcuiesc în mintea mea, cerându-mi încă o dată sinceritate, dar alte gânduri mai murdare îi iau locul.

 

— Cred că toți suntem oameni, avem momente mai dificile, dar mă străduiesc mereu să empatizez sau măcar să înțeleg punctul de vedere al celorlalți.

 

Răsuflu ușurat, cred că vorbele mele sunt pe placul oricărei angajate de Resurse Umane. Mi se pare că omul învins din oglindă are un rictus care îmi e străin, atârnat în colțul stâng al gurii. Posibil ca imaginația să-mi joace feste din cauza jocului de lumini răspândit de lumânările din candelabrul de deasupra biroului. Chipul din tablou, cu ochii ficși la mine, aproape viu, cu un strat de paloare așezat pe obraji, pare să-și fi schimbat puțin poziția, dar sunt convins că e doar rodul imaginației mele și al umbrelor de pe pereți. Nu știu de ce înainte nu-i observasem privirea dezaprobatoare. Sau nu fusese așa?

 

Ești mereu sincer cu ceilalți? Dar cu tine?

 

Serios, asta e întrebare? Sunt la interviu pentru angajare sau la spovedanie? Dacă la automatul de la serviciu ar curge serul adevărului în loc de cafea, într-o săptămână nu ar mai fi prin birou nici țipenie de om. Iar juriștii și avocații nu ar mai face față la atâtea procese. Nu știu de ce, dar începe să-mi pară rău că o voi dezamăgi pe domnișoara Alice. Ceea ce e o porcărie, nu ar trebui să-mi pese de o necunoscută, chiar dacă arată așa cum arată. Ce să zic, ce să zic…

 

— Cred că e important să fii sincer cu tine, să știi ce așteptări ai de la tine, să-ți asumi reușitele și eșecurile. La fel de important e să comunici și celorlalți ce așteptări ai de la ei.

 

Sper că am răspuns bine și că cel din spatele camerei ascunse nu ia în serios studiile cercetătorilor britanici care susțin că un adult spune în medie trei minciuni pe zi. Mi se pare că Dorian Grey-ul e puțin cam indecis, dar nu o să cad pradă îndoielii din cauza unui truc cu oglinzi. Întorc nerăbdător foaia, sperând să nu trădez nicio emoție.

 

Felicitări! Interviul a luat sfârșit. În stânga ta se află un sertar. Deschide-l și vei găsi o mică statuetă de metal.

 

Într-adevăr, statueta era acolo, așa cum era în instrucțiuni. Scăpasem destul de repede. Ce nu spunea în foaia respectivă era că statueta semăna cu mine, partea de sus era vopsită cu negru, iar în creștetul capului avea niște fire de păr răzlețe, așa cum știu că am eu mereu. Aproape impresionant, să nu spun înfricoșător. Mai este o singură pagină scrisă.

 

Sparge oglinda cu statueta. Apoi va trebui să părăsești această încăpere fără să te uiți în urmă.

 

Cuvântul fără fusese subliniat cu două linii. Ciudată cerința cu oglinda, sper că este o imitație chinezească. Oricât de bogat ai fi, nu văd de ce ai arunca banii pe apa sâmbetei cu niște necunoscuți. Recunosc, mă intrigă că îmi cer să nu mă uit în urmă. Suprafața lucie se sparge cu un zgomot strident în mii de bucățele care aleargă nebune spre colțurile încăperii. Mă întorc cu spatele, apăs pe clanță, dornic să o văd din nou pe secretara fotomodel. Cuvântul subliniat se pironise pe retină și îl simțeam cum îmi arde neuronii. De ce să nu mă uit? Ce mare lucru? Curiozitatea o fi omorât pisica, dar nici eu nu mă las mai prejos. Măcar o privire, cu coada ochiului. Oglinda aia era din nou pe masă, întreagă, așteptând, cuminte și goală, un nou interviu.

 

Cum dracu’? Nu apuc să fiu prea contrariat că domnișoara Alice se îndreaptă spre mine. Simt cum un fior înghețat iese din pământ și mă pătrunde ca o descărcare electrică. Un gând, care nu pare să fie al meu, îmi spune că am picat interviul și-mi lasă un gust amar ce se dizolvă încet printre păreri de rău mult prea tardive. Încă nu-mi vine să cred că ceea ce tocmai se întâmplase fusese real.

Domnișoara Alice. Aș zice că e dezamăgită, nervoasă sau stresată, dar privirea mea alunecă prea repede de la chipul ei străveziu spre nasturele gata să se avânte în zborul către libertate. Sânii i se lipesc de mine și gura i se avântă spre a mea. Oare sunt tot la camera ascunsă? Nici nu-mi mai pasă, buzele ei au gust de cappuccino. Îmi place cappuccino, niciodată nu îl servisem așa. Văd cu încetinitorul mâna ei, îmi mângâie fața, ca într-un film siropos, în timp ce îmi șoptește că ar fi vrut să nu pic acel test și că ea n-o să mă uite. Simt cum piatra neagră și rece de pe degetul ei alunecă spre tâmpla mea, apoi o durere ascuțită, care parcă îmi desface craniul și îmi fură amintirile una câte una. Totul devine neclar, ceața se lasă în ochii mei, iar buzele ei, care își pierduseră strălucirea, dispar în reflexia unei lumânări pe o suprafață de argint.

 

***

 

E aproape ora 12, unde naiba am umblat aproape trei ore? Nu-mi amintesc nimic de când plecasem de acasă și nici de ce am pe mine cămașa norocoasă. O port doar la ocazii speciale. Cred că am căzut pe gânduri și am coborât aiurea din autobuz, altfel nu-mi explic. Nu mi se mai întâmplase, dar mă așteptam ca la un moment dat să cedez. Prea multe frustrări, nemulțumiri, angoase. Acum o să-mi taie și din salariu, că am întârziat. Ar trebui să mai caut de lucru, dar nimeni nu mă sună. În fine… mă mint în continuare că mi-e bine, că fac ceea ce-mi place, că sunt convins că viața mea se îndreaptă în direcția pe care mi-am dorit-o. Probabil m-am rătăcit, nu am văzut până acum străduța asta cu plopi uriași, pare destul de înfricoșătoare. Nu aș avea curaj să mă plimb noaptea pe ea. Habar n-am de ce îmi stăruie în minte imaginea unei statui metalice în fața unei oglinzi în care nu se reflectă nimic și un scris caligrafic care îmi cere să fiu sincer cu mine și să nu-mi fie frică. Și ce naiba am pe față, ruj?

#allex trușcă

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *