15 august , 2019

TOATĂ DRAGOSTEA CARE NE DESPARTE

TOATĂ DRAGOSTEA CARE NE DESPARTE

Povestire scrisă de Ruxandra Bancu, aleasă de Dan Coman la atelierul de scriere creativă de la Vama Veche, în iunie 2019.

1.

Clara l-a sunat de dimineață, dar nu i-a spus nimic la telefon, nu i-a răspuns nici măcar la bună ziua, a așteptat un minut în tăcere apoi a închis. Întâlnirea de familie era în seara aceea, prima lor întâlnire după mulți ani. Când a intrat în casă, Anton și-a amintit cum se chinuia, copil fiind, să deschidă ușa grea cu grilaj de fier de la intrare. Fuseseră o familie fericită în casa veche din vârful dealului.

A urcat cu pași nesiguri treptele de la intrare. Ochii i s-au obișnuit greu cu întunericul din casă, unde storurile de la ferestre nu lăsau să intre lumina de afară. A căutat întrerupătorul din hol, pipăind locul cunoscut de lângă ușă, dar becurile nu au răspuns comenzii. Desigur, și-a amintit, curentul fusese tăiat acum câțiva ani. Ca să lase lumina de afară să intre a tras de draperiile grele, care și-au scuturat tot praful peste el.

Anton purta un costum vechi, despre care se putea ghici că fusese cândva maro, dar pe care soarele și chimicalele de la curățătorie îl transformaseră într-o combinație de pete cafenii în diverse tonuri suprapuse. Coatele mânecilor erau tocite, poalele hainei pătate de grăsime și pantalonii lălâi lăsați peste genunchi. Haina i se ridica peste șale, curbându-se peste umerii lui cocoșați și atârna în față formând două colțuri inegale.

Din buzunarul pantalonilor s-a auzit soneria telefonului. Anton l-a scos și a căutat cu degetul tasta corectă, mijind ochii peste rama ochelarilor de distanță împinși spre vârful nasului, ca să vadă mai bine numele care apărea pe ecranul mic de Nokia.

—Alo, da, da, eu sunt, a strigat grăbit în telefon.

….

— Da, am ajuns.

— Doar eu. Nu, Clara nu vine.

— Ba da, i-am spus. Nu cred că o interesează, eu știam că n-o interesează, dar ați insistat voi, așa că i-am transmis.

— Nu, știi că nu vorbește cu mine, nu, i-am transmis prin mă-sa.

— De unde știu că i-a spus? Păi de ce să nu-i spună?

— Nu, Cornel, nu-i iau apărarea, nu, te rog să nu te bagi. Clara n-a mai sunat deloc de zece ani, nici nu cred că-mi știe numărul de telefon, așa că oricum nu-i pasă și știi ce a zis și avocatul, că nu contează ce pretenții ar avea fie-mea, da?

— Bine, hai, da, las ușa de la intrare deschisă, da, a mers cheia, dar las deschisă.

— Bine, ai vorbit tu cu Ileana, da? Ah, e și ea pe drum, bine.

— Da, trebuie să fim toți trei, nu începem fără ea.

— Da, hai, bine, da, vă aștept,

— Da, ne vedem aici.

 

2.

Au aranjat masa mare din sufragerie. Serviciul de porțelan cu flori lila al bunicii Marta a fost scos din dulapul florentin, spălat, aranjat alături de tacâmurile de argint. Anton era cât pe-aci să n-ajungă la timp. Fusese sâmbătă în delegație la Brașov și sunase pe la nouă seara că a pierdut ultimul tren spre București. A apărut duminică dimineața, cu cadoul pentru Clara, după ce discuția la telefon cu Sofia în seara dinainte se terminase cu câteva cuvinte rostite atât de tare încât se auziseră în casă prin cele două uși de lemn masiv și glasvandul din sufragerie.

Cornel și Mariana au venit și ei cu copiii, Corina și Mihai. Sofia a adus tortul exact înainte ca la televizor să înceapă desenele animate. Era singurul moment în care îi puteai prinde pe cei trei copii așezați cuminți pe scaunele lor în același timp. Bunica Marta, în capul mesei, își împărțea felia de tort în cuburi mici, pe care le rotea în farfurie.

— Ileana de ce nu a venit?

— Mamă, ți-am spus că am vorbit cu ea la telefon azi dimineață și a zis că nu poate să ajungă, i-a răspuns Anton din capătul celălalt al mesei, întrerupându-se din conversația cu fratele lui.

— Acum ce motiv a mai găsit? a întrebat Cornel.

— A zis că are o migrenă urâtă, i-a răspuns Sofia. La ce voce avea la telefon, nu părea să fie în cea mai bună formă.

— Și tu chiar ai crezut-o?

— Știu și eu, măi Cornel, e sora voastră, eu nu mă bag, dacă zice omul că nu se simte bine, poate chiar nu se simte bine, sau nu se simte bine cu noi și de ce să insist eu atunci să vină?

— Zi mai bine că a fost aseară premiera aia a lui bărbată-său la Național, a intervenit și Mariana.

— La cum îi știu eu pe ei, premiera asta a durat până la ziuă și chiar mă mir că a ținut minte să te sune să-ți spună că nu vine, a continuat Cornel.

— De fapt, Anton a vrut s-o sunăm de dimineață, că e și ziua ei azi, să-i spună la mulți ani din partea noastră și a mamei.

— Mă rog, a mamei vorba vine, că ea nici nu știe în ce zi suntem, a șoptit Anton, completând-o pe nevastă-sa.

— Probabil ați sculat-o din somn și v-a urat și ea una de bine în gând.

— E fenomenal tortul ăsta al tău, Sofi, a schimbat Mariana vorba. De unde naiba ai găsit tu frișcă proaspătă pe vremea asta?

— Am vorbit cu Geta de la cofetăria aia din stația de tramvai, știi de care zic, nu? Și mai trebuie să-mi țină și săptămâna viitoare că atunci facem petrecerea cu colegii de clasă ai Clarei, îi chemăm pe toți aici. Am zis că azi o serbăm doar cu voi, credeam că vine și Ileana, că-i și ziua ei și-i face o bucurie și mamei. Săraca, cine știe la anul cum o să mai fie.

— Da, știu de care cofetărie zici. E pe strada aia, am uitat cum îi zice, ultima care a rămas nedemolată astă toamnă. Da’ mă mir că au și ei.

— Au, dacă te știu și vorbești cu Geta din timp. Eu de săptămâna trecută i-am zis și am trecut pe la ea și alaltăieri să-i amintesc, să nu mă uite. Pe mine mă știe, că-i mai duc și eu din când în când o atenție, un pachet de țigări, ce mai primesc și eu de la pacienți și, cum la noi în casă nu fumează nimeni, le dau și eu mai departe, așa îți mai faci o relație, una, alta, că printre oameni trăim și noi.

— Da’ ce, băi, frate-miu s-a lăsat iar de fumat?

— Măi, Cornele, el așa zice. De lăsat, se lasă el de multe din gură, acum eu știu că acasă nu fumează. Ce face el când e plecat în delegațiile alea ale lui, numa’ el știe.

— Ăsta se lasă pân-se-apucă, ascultă la mine, că-l știu de mic ce golan e.

— Bine că v-ați găsit voi împreună, tu cu nevastă-mea, că altfel îmi muriseră lăudătorii. Auzi, Cornele, hai mai bine fă-te și tu util cu ceva, s-o ducem pe mama pe verandă, că uite iar își face terci mâncarea în farfurie. În ultima vreme numai când o scoți la aer în curte își mai vine în fire și mănâncă ceva. Cred că acolo îi place ei, unde își ținea ea ceaiurile cu prietenele ei, mai știi, când eram noi mici. Hai sus și ajută-mă. Hai, mamă, ieșim un pic? Uite, luăm tortul și mergem afară, că e soare, e frumos.

Marta l-a ascultat și s-a ridicat, mergând încet, sprijinită pe Anton, până pe verandă. Cornel i-a dus farfuria cu tort pe masa albă de metal forjat. În spatele casei era grădina unde alergau când erau copii, unde se urcau în nucii bătrâni. Vântul slab al după-amiezii, după o zi neobișnuit de caldă de iunie, răcorea aerul și aducea un miros de iasomie care tocmai dădea în floare, așa cum mirosea și pe vremuri în fiecare an când mama dădea petrecerea de aniversare a surorii lor, atunci când se adunau pe verandă toți frații, surorile, mătușile, unchii, adulții și copiii, care beau vin sau limonadă și se bucurau de soare și de viață.

 

— Auzi, Cornele, nu ai și tu un om acolo la tine pe șantier să-mi trimiți să mă ajute cu pomii? Uite cum au crescut oțetarii ăștia sălbatici, de sufocă toată grădina.

— Ba da, o să vorbesc mâine cu careva, ăștia acum trebuie tăiați, cât nu dă căldura mare.

— Păi vorbește. Uite și buruienile astea care sunt peste tot, dacă nu le tai o dată la câteva săptămâni crește aici jungla, te mănâncă șerpii.

 

În sufragerie, copiii au fugit de la masă imediat ce s-au terminat desenele de la televizor, au alergat pe lângă fotolii, înspre grădină și înapoi în casă, fugărindu-se pe scări. Sofia și Mariana au rămas la masă vorbind despre Corina Chiriac care cânta la televizor „De Dragoste”, cu care câștigase un premiu la Mamaia anul trecut.

 

Pe verandă, bunica Marta moțăia în șezlong, uitând de tortul fărâmițat din farfurie, când Corina și Mihai au trezit-o.

— Mamaie, în ce an suntem?

— Corneluș, nu fii obraznic.

— Nu sunt Cornel, eu sunt Mihai. În ce an suntem, mamaie?

— Da’ tu câți ani ai?

— Șapte. La toamnă merg la școală.

— Tu ai mers la școală în ’50.

— Nu, eu am mers la școală anu’ trecut, a intervenit Corina. Mihai e mai mic, el merge la școală anu’ ăsta.

— Mamaie, azi e 7 iunie 1987, pentru că azi Clara face zece ani.

— Mihai, Corina, lăsați-o pe mamaie în pace, ce înseamnă asta? Mai vreți prăjitură? Unde e Clara?

— Nu știu, mama. Clara a plecat să ia cadoul. A promis că ne arată și mie și lu’ Mihai cadoul pe care l-a primit de la unchiu’ Anton. A zis că-l aduce în curte.

— Nu scoateți jucăriile în curte. Se și întunecă, o să le înșire prin curte, după care plânge după ele și tot eu trebuie să le strâng să i le aduc. Hai cu mine la ea în cameră, vă jucați acolo, dacă vreți.

— E târziu, Sofia, oricum noi trebuie să plecăm, că până ajungem la noi acasă mai facem o oră pe drum. O căutam pe Clara să-și ia copiii la revedere.

— Mă duc s-o caut eu, tu stai atunci cu ai tăi, te rog, nu vreau s-o agite pe Marta, dacă o apucă din nou o criză o ține toată seara.

 

Sofia s-a întors după câteva minute. Clara nu era în camera ei. Nu era nicăieri în casă. L-a strigat pe Anton s-o caute în grădină, pe unde se ascundea de obicei, plângându-se că tocmai acum când se întuneca și musafirii voiau să-și ia la revedere pe Clara o apucase iar să dispară.

 

— Unde e Ileana? A început să întrebe și Marta, agitată de vânzoleala tuturor.

— Ileana nu a venit, mamă.

— Azi e ziua ei, cum să nu fie aici? Sofia, ai văzut ce cadou i-a adus Mișu azi dimineață? Aseară, când am văzut că nu a dormit acasă, m-am speriat că a uitat de ziua lu fi-sa.

— E ziua Clarei, mamă. Anton i-a adus cadoul Clarei.

— Vai Sofia, voi credeți că eu nu știu, dar eu știu, chiar dacă voi vreți să-mi ascundeți. Eu știu de ce pleacă Mișu de acasă. Vino mai aproape, așa, să nu ne audă ceilalți. Sofi, Mișu mă înșală, are pe una acolo unde se tot duce el. Crezi că eu nu mi-am dat seama?

— Mamă, despre ce vorbești dumneata? Tata Mișu e mort dumnezeu să-l ierte, Anton a fost în delegație la Brașov.

— Lasă, Sofi, lasă că știu eu, crezi că eu n-am auzit când ați vorbit la telefon aseară. Ascultă-mă pe mine, Mișu are pe una mai tânără acolo. Da’ unde e copilul ăla?

— Nu știu, mamă, s-a ascuns iar în grădină probabil. Nu știu cu cine seamănă copilul ăsta, parcă-i pisică nu copil. S-a dus Anton s-o caute. Și Mariana vrea să plece cu copiii, să-și ia la revedere și Clara acum s-a găsit să facă figurile astea ale ei, ca s-o căutăm noi peste tot.

— Ileana! Unde e Ileana? E ziua ei azi și nu știu unde e. Nici pe Anton nu l-am văzut. Unde au dispărut copiii ăștia?

— Liniștește-te, mamă, că o să-i găsim, o să vezi că Anton o să vină cu Clara.

— Ascultă la mine, ei știu, ei știu când Mișu pleacă de acasă. Ascultă la mine, copiii aud tot, ei știu tot. Ei știu mai multe decât noi, pentru că noi nu vrem să știm.

— Ia uite ce hoț am găsit noi în grădină, oare ce să facem cu el? a apărut atunci Anton râzând, târând-o pe Clara de un braț.

— Păi numai tu poți să râzi de prostiile ei și să-i dai nas, că nu stai tu cu ea toată ziua.

— Ei hai, las-o și tu, că e ziua ei. Hai, du-te și cere-ți iertare la maică-ta, că e supărată. Uite, ai speriat-o și pe bunică-ta, vezi, dacă fugi de-acasă fără să anunți?

Clara s-a smucit de lângă Anton, a alergat pe lângă maică-sa fără să-i arunce măcar o privire și s-a dus în brațele Martei, care o chema.

— Ileana! Doamne, ce mă fac eu cu copilul ăsta. Ce frică mi-a fost că nu știam unde erai.

 

3.

— De ce să vin la tine? a întrebat-o Bogdan.

— Ca să ne-o tragem. De ce ai venit la mine până acum? Ca să învățăm te pomenești, i-a răspuns Clara râzând și suflându-i în față fumul de țigară.

— Nu vin. Ca să ne prindă ai tăi și s-o pățesc?

— Ce dracu să pățești?

— Corup o minoră și unchi-său mi-e prof și sunt primul student pe care îl ia să joace într-o piesă regizată de el. Doooh…

— Păi hai, corupe-mă.

A aruncat țigara pe trotuar și s-a împins în el punându-i mâna între picioare.

— Termină-te, băi, ești nebună! Ce pula mea? Așa pe stradă? a reacționat Bogdan, dându-se înapoi și uitându-se repede împrejur.

Erau aproape de teatru, Clara îl așteptase la intrarea artiștilor, stătuse la pândă și i-a sărit în spate din gangul blocului vecin când Bogdan a ieșit. Se grăbea spre casă, nici nu se schimbase, avea pe el tricoul negru, transpirat, de la repetiții, care atârna peste blugii strâmți și rupți în genunchi.

— De-aia e mai bine să vii și să nu mai comentezi atâta. Nu-i nimeni acasă. Cine crezi că ne prinde?

— Tac-tu, de exemplu. Știi că ți-a interzis să te mai vezi cu derbedei ca mine. Și tu i-ai promis.

— E la Brașov. Ți-am spus că s-a mutat acolo. Și mama e de gardă până mâine dimineață.

— Nu. Dacă ții neapărat, mergem la mine. Da’ nu stai peste noapte. Mâine trebuie să mă scol devreme.

A luat-o de mână grăbit, îndreptându-se spre metrou. Au mers fără să-și spună nimic prin canicula plină de praf, s-au bălăngănit agățați de mânerele din metrou, Clara s-a lipit de câteva ori de el, Bogdan a îndepărtat-o, apoi, când au ajuns pe străduțele dintre blocuri, a oprit-o și i-a băgat mâna pe sub fusta scurtă de piele. S-au mozolit în lift timp de șapte etaje până să ajungă în garsoniera lui.

— Ai ceva de mâncare pe aici?

— Bere.

— Și de băut?

— Bere.

— Bine, dă-mi și mie una.

— Dacă voiai să bei trebuia să zici așa, că urcam la Motoare și nu ne mai complicam atâta.

— Bine, atunci nu-mi da.

— Nici nu-ți dădeam.

S-au dezbrăcat repede. Bogdan a împins cu piciorul cutiile de bere de lângă canapea. Nu s-a obosit să dea la o parte hârtiile care erau împrăștiate pe cuvertură înainte să o împingă pe Clara pe spate și să se așeze deasupra ei. Știa că îi plăcea să o ia tare, deși de obicei erau amândoi băuți, el ceva mai mult decât ea. Poate doar primele dăți, când el era încă a doișpea și s-au cuplat, au mai făcut-o treji ca acum.

O dată, de două ori, de mai multe ori, peste scenariile xeroxate, peste afișul spectacolului din care fața puternic machiată a divei se schimonosea sub fesele Clarei. S-a rostogolit sub ea, i-a mușcat sânul drept și i-a dat o palmă peste fund. Dintre hârtiile împrăștiate pe canapea Clara a scos o pereche de chiloți tanga negri xs și i-a fluturat peste fața lui înainte să-i arunce peste cutiile de bere.

— Mai du și tu gunoiul din când în când.

— Măcar ăștia ți-e clar că nu-s ai lu’ mătușă-ta.

— Ileana nici nu mai poartă. Fără e mai simplu să și-o tragă când e prea beată ca să se dezbrace, credeam că știi deja.

— Mersi că împărtășești cu mine din folclorul familiei Costea.

— Cu plăcere. Ce dai la schimb?

— Păi nu ți-am dat deja? Mai vrei o dată?

— Nu, mai păstrează și pentru ea.

S-a ridicat și a început să se îmbrace. Bogdan a rămas pe canapea. Și-a aprins o țigară și a lăsat bricheta pe mochetă. Nu s-a dus după ea nici când s-a îmbrăcat, când și-a luat ghiozdanul, când i-a spus pa, când a deschis ușa, când a ieșit fără să se uite la el, când a închis ușa în urma ei, când liftul vechi a huruit pe hol, când s-a făcut liniște.

 

Clara ar fi vrut s-o facă acasă. A doua zi trebuia să-și strângă lucrurile. Se muta cu maică-sa la bloc, iar taică-său nu se mai întorcea. Nici unul dintre ei nu fusese de acord ca ea să rămână să stea singură la șaptesprezece ani și în niciun caz înainte să termine liceul. Ar fi vrut să și-o tragă cu Bogdan în fiecare cameră, în patul ei, în patul maică-sii, pe masa din sufragerie, pe biroul din lemn de trandafir moștenit de tata de la bunicul lui, în verandă pe jos, în gradină pe pământ, peste tot, să împrăștie cu spermă și să marcheze teritoriul cu secrețiile corpurilor lor. În schimb a făcut dragoste pentru ultima oară cu iubitul din liceu pe canapeaua lui împuțită, cu fundul pe chipul buhăit al mătușii ei, imprimat cu tuș prost, care i se lipise de pielea transpirată. Începuse o furtună de vară cu tunete și fulgere. A ieșit din bloc. Șiroaiele de apă îi spălau rimelul negru, dermatograful abundent, rujul maro închis, i se prelingeau pe gât, pe trandafirii roșii încolăciți în jurul revolverelor de pe tricoul larg care i se lipise ud pe sâni, pe fusta strâmtă de piele, pe pulpele goale unde degetele lui lăsaseră vânătăi. Și-a căutat lanțul de chei în ghiozdan. A scos de pe inelul cu craniu la breloc o cheie masivă și veche de poartă. A aruncat-o în rigola de lângă trotuar și a urmărit cum șuvoiul de apă o ia și o duce în gura de canalizare.

 

4.

Cornel și Ileana întârziau. Anton a răsucit de două cheia în broască, pe dinăuntru, și a scos-o din ușa de la intrare. A mai verificat o dată. Era închisă. Apoi a tras zăvorul de sub clanță. Era ruginit și nu mai fusese uns de multă vreme, a trebuit să îl miște de mai multe ori, dar până la urmă fierul a cedat și a intrat în lăcașul lui. A traversat holul. Ușa cu glasvand era deschisă și se vedea salonul de unde îl salutau mobile familiare desperecheate, ce mai rămăsese nemutat, neluat de vreunul dintre frați, vitrine goale și fotolii acoperite cu huse albe pline de praf. A trecut prin bucătărie. A căutat în dulapul suspendat pe perete și a reușit să găsească o cană ciobită, pe care nu o recunoștea. Era probabil una dintre puținele căni desperecheate, pe care nimeni nu a dorit-o și care a fost lăsată aici atunci când s-au împărțit serviciile de porțelan ale familiei. A lăsat să curgă o vreme apa de la robinet până când nu a mai venit tulbure. Și-a umplut cana cu apă și a ieșit în spatele casei, învingând cu ceva efort răzvrătirea ușii dinspre curte, care stătuse închisă în ultimii ani. S-a așezat pe un scaun murdar. Masa albă de fier forjat nu fusese revendicată de nimeni și îl aștepta la locul ei, acoperită cu găinaț de porumbei. O familie întreagă își făcuse cuiburile în găurile din lemnul streșinii.

A scotocit prin buzunare și a scos încet, pe rând, cu mâinile care-i tremurau, un pachet de țigări, bricheta, cutii cu medicamente, batista mototolită, carnețelul de notițe, telefonul Nokia și a răsturnat toată această colecție într-o grămadă pe masa murdară. Și-a aprins o țigară și a tras câteva fumuri, lăsându-se pe spătarul scaunului. Era din nou, după atâta timp, pe veranda unde maică-sa, când era tânără, ținea ceaiurile cu prietenele ei, unde se jucau ei când erau copii, unde o curtase pe Sofia când erau studenți, unde Marta stătea vara moțăind în șezlong atunci când deja își pierduse amintirile și lumea ei erau copacii din jur, mușcatele de pe pervaz și copiii care se jucau pe lângă ea, alți copii, dar care semănau cu cei de ieri, ale căror nume le întreba mereu ca să le uite câteva clipe mai târziu. Vântul ușor răcorea aerul și aducea până la el mirosul de iasomie care tocmai dădea în floare, așa cum mirosea în fiecare an când mama dădea petrecerea de aniversare pentru Ileana, iar Sofia pentru Clara. Anton stătea singur în locul care închidea în tăcere viețile și vorbele atâtor oameni.

În grădină, nucii rezistaseră anilor, păstrându-și teritoriul neatins, dar peste tot pe unde umbra lor nu o apărase, grădina pierduse lupta cu oțetarii care o năpădiseră, potecile pietruite nu se mai vedeau sub povara buruienilor, care crescuseră libere și dese, cățărându-se pe trunchiurile oțetarilor, târându-se pe pământ, agățându-se de scoarța pomilor și ascunzând în măruntaiele lor urma pământului, frunzele moarte, bazinul fântânii cu amoraș secate, orice semn al trecerii oamenilor de demult. A închis ochii, lăsând briza să-i ciufulească părul cărunt de pe tâmple. Asemeni grădinii năpădite de buruieni era și lumea de amintiri pe care o purta în sinea lui, lumea unde Sofia era tânără și cu toane, unde Marta îi veghea pe toți, unde copiii alergau pe lângă fotolii, unde tata Mișu se închidea în biroul înecat în fum de tutun, unde Cornel îi plictisea cu glumele lui, iar Ileana era mereu îndrăgostită și absentă. De atunci însă, casa copilăriei devenise casa vrajbei lor și rămăsese suspendată în cearta dintre frați.

Știa că în seara aceea se întâlneau ca să hotărască ce era de făcut, să se lepede de povara ultimilor ani, o știa de când intrase în casa grea, veche, apăsătoare, cu mobile desperecheate și abandonate, învelite în pluș moale de culori calde, astăzi ros și mâncat de molii pe sub husele murdare, cu perne de adâncimi învăluitoare din care ieșeau nori de praf la orice atingere, cu lumina filtrată de draperiile roșiatice de la ferestre, cu statui păgâne de bronz pe rafturile bibliotecii care fusese prea grea ca să poată fi mutată oriunde în altă casă, cu scări în spirală, în casa cochilie, care își ducea mai departe povestea de demult și acum o picura ca o vrajă, se cuibărea în mintea lui Anton sub zeci de chipuri din tinerețea lui, care înviau și implorau pentru încă o clipă de răgaz, chipuri pe care nu le putea uita și ale căror priviri îl urmăreau prin ochii verzi ai Martei, care se spălăciseră de tot în ultimii ei ani de viață, ochii trădați ai Sofiei, ochii vicleni ai Marianei care înșelaseră pe toată lumea, ochii fardați în exces ai Ilenei care au purtat păcatele familiei, ochii pe care i-a tot căutat și nu-i va mai revedea niciodată în întâlnirea cu fiica sa rătăcitoare, deși ei se vor regăsi într-o zi în alte chipuri ce se vor naște fără ca el să le cunoască.

Soneria a sunat răgușit. O dată, apoi încă o dată. S-a auzit cheia răsucită în ușa de la intrare. Cineva a bătut, apoi a împins în ușă fără succes. Telefonul a început să bâzâie, vibrând pe tabla mesei. Anton l-a lăsat să sune. Nu s-a ridicat să se ducă la ușă. Ecranul s-a luminat cu o notificare de sms. Cornel îl anunța că a ajuns. Nu i-a răspuns nimic. Telefonul a sunat din nou în gol. Apoi soneria. O mașină a oprit în stradă, s-a trântit o portieră. Un glas de femeie a vociferat ceva, o voce de bărbat i-a răspuns. Nu înțelegea ce vorbeau, doar tonurile lor înalte traversau aerul ajungând până în grădina din spatele casei. Anton și-a stins țigara de marginea mesei și a aruncat mucul lângă scaun. A scuturat pachetul de țigări și a mai scos încă una pe care și-a aprins-o cu gesturi lente. Telefonul și soneria au mai sunat de câteva ori. Apoi au tăcut. Vocile se ridicau și coborau pe rând. S-au auzit portiere trântite, o mașină a demarat cu zgomot. Și s-a făcut liniște.

Anton a rămas pe verandă singur, fumând. Mâine sau peste câteva ore ei vor reveni, iar amintirea lui îi va întâmpina în tăcere. Fuseseră doar o familie nefericită, în casa veche din vârful dealului.

#ruxandra bancu

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *