Povestire scrisă de Laura Cosma, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Mihai Radu la Creative Writing Sundays, pe 18 decembrie 2022, la tema: „o povestire la persoana întâi, cu o voce pe care nu ați mai exersat-o”.
Pe la 1883, domnul Cohen a solicitat Direcțiunii Arhitecturii o autorizațiune în baza căreia să construiască pe proprietatea lui dintr-o mahala veche un corp de clădire cu pivniță și cu etaj din zid conform planurilor întocmite de un arhitect la modă în epocă. Clădirea urma să fie împrejmuită cu gard de zidărie la stradă. Practic, autorizațiunea emisă a fost certificatul meu de naștere.
Domnul Cohen a construit casa și pe mine întocmai cu schițele și s-a mutat împreună cu nevasta și cei patru copii ai lor într-o joi. Au amenajat grădina în stil englezesc și au plantat înspre stradă, aproape de mine, un platan și un tei. Până să crească pomii, copiii se jucau la umbra mea. De fapt, ăsta mi-era rostul: să asigur protecție și intimitate. Câtă vreme comerțul domnului Cohen a mers bine, a dus-o bine și familia. Domnul Cohen purta pălărie și baston, doamna Cohen avea rochii frumoase și servitoare, copiii mergeau la școli bune.
Când domnul Cohen a dat faliment, casa a fost scoasă la licitație. A fost cumpărată de un avocat văduv căruia nu i-a plăcut culoarea fațadei, așa că a adus meșteri care au vopsit-o în galben și pe mine odată cu ea. Nu mi-a plăcut prea mult culoarea, dar în doi ani s-a decolorat și s-a făcut ca untul. Avocatul avea o fată frumoasă ajunsă la vârsta măritișului, curtată asiduu de un tânăr locotenent cu mustăcioară. Mi-era simpatic, mai ales pentru că mă sărea câteodată nopțile și apoi se cățăra la balconul junei doar ca s-o sărute de noapte bună. Locotenentul a scrijelit într-o noapte pe scoarța platanului o inimă săgetată și S + C, chiar înainte să plece la război. Habar n-am cum s-a terminat povestea lor, pentru că avocatul a vândut casa.
Noul proprietar, un arhitect cu viziune modernistă, a adăugat casei un etaj, iar pe mine m-a înălțat cu vreo jumătate de metru și m-a vopsit în alb. În vremea lui, proprietatea a ajuns să semene cu o fortăreață. După renovare, arhitectul organiza petreceri la care venea lume bună. A fost vremea când porțile mari se deschideau și în curte parcau automobile negre și lucioase. Vremuri bune în care treaba mea era să păstrez muzicile și chiotele în interiorul curții pentru ca vecinii să nu facă reclamanții pentru tulburarea liniștii publice. Când petrecerile au încetat și casa s-a cufundat într-o liniște stranie, m-am simțit mai puțin important, în ciuda înălțimii mele. Făceam același lucru ca un gard oarecare de plasă de sârmă. Apoi, când arhitectul a început să iasă seara în grădină într-un halat de catifea, cu un pahar în mână, l-am ferit de privirile trecătorilor curioși cât timp rămânea cufundat în meditație pe un șezlong pus sub tei ori sub platan. Am bănuit că suferă din amor și am așteptat să își revină. Într-o noapte, liniștea a fost spartă de-o împușcătură și, la câteva zile după, pe porțile mari a intrat și a ieșit un dric tras de cai albi.
Proprietarii s-au schimbat din nou. Nici măcar eu nu mai știu de câte ori. Poate ar fi trebuit să număr de câte ori mi s-a schimbat culoarea ori de câte ori am fost reparat, dar n-am făcut-o. Am rezistat intemperiilor, cutremurelor, bombardamentelor. A fost surprinzător că eu am scăpat fără nicio fisură după cutremurul din ’77, în timp ce peretele din spatele casei a cedat și acoperișul s-a prăbușit. Porțile mari au fost închise cu lacăt și nimeni nu le-a mai deschis de atunci.
Locatarii s-au mutat în blocuri noi, fără garduri, despre care se spunea că sunt mai sigure, construite pe aceeași stradă în locul caselor demolate.
Bălăriile au invadat mai întâi grădina și foarte curând casa. Praf, pânze de păianjeni, cuiburi de viespi, geamuri sparte. Pe balconul dormitorului de la etaj a crescut miraculos un frasin. Din stradă nu se vedea. Nu cred că l-a văzut cineva, pentru că nimeni nu s-a încumetat să sară un gard cu tencuiala crăpată prin care se zărește lutul roșiatic al cărămizilor. Și ce rost ar fi avut să sari un gard care împrejmuiește o ruină despre care se spunea că ar fi bântuită?
Lumea se schimba. Chiar și inima, inițialele și săgeata scrijelite cu un secol în urmă au crescut odată cu platanul de ale cărui crengi, un alt proprietar a atârnat două leagăne pentru băieții lui gemeni.
Priveam casa cu o groază infinită, dar cumva resemnat. Știam că sfârșitul ei trebuie să fie și sfârșitul meu. Autorizația de demolare va fi certificatul nostru comun de deces. Am tot privit cum strada se înnoia cu construcții fără garduri și, ani de zile, am așteptat ca o echipă de muncitori să deschidă porțile, să pătrundă în curte și să facă zidurile una cu pământul. Firescul inevitabil.
Într-o seară de noiembrie, un bărbat tânăr se plimba în susul și-n josul străzii. Purta o haină lungă de fâș, cu glugă, un rucsac în spate și ținea în brațe cu multă delicatețe o cutie. S-a asigurat că nu-l vede nimeni și a apăsat clanța porții mici. Poarta nici măcar nu era încuiată și s-a deschis cu un scârțâit care mi s-a părut aproape prietenos. Drept să spun, nu mă așteptam. La fel de surprins, bărbatul a intrat în curte. A făcut câțiva pași părând să caute ceva anume. S-a îndreptat înspre platan și a pus cu grijă cutia pe jos. A scos apoi din rucsac un fel de lopată cu o coadă foarte scurtă și a început să sape. Când groapa a fost suficient de mare, a așezat în ea cutia. Cred că a ridicat capacul și s-a uitat înăuntru. Și-a aprins o țigară și mi s-a părut că lăcrimează. M-am întrebat ce era în cutie. După ce a terminat de fumat, a acoperit groapa, a tasat bine pământul și a acoperit locul cu frunze. A rupt o crenguță din platan și a înfipt-o, probabil ca să marcheze locul. A mai fumat o țigară și, înainte să-și pună rucsacul în spate, a scotocit în el și a scos ceva. S-a dovedit a fi un spray cu vopsea. După ce-a ieșit pe poartă, s-a uitat cu atenție la mine, a ales un loc și a scris cu sprayul „N-o să te uit niciodată”. Apoi a dispărut în noapte.
În lunga mea viață, mai văzusem mesaje scrise pe zidurile caselor și pe garduri. Vandalism… vandali… mă gândisem de fiecare dată. Văzusem apoi cum alți oameni șterseseră și spălaseră înjurând desenele și mesajele. Știam că pe mine n-o să mă curețe nimeni. Desenele și mesajele, oricât de obscene ori dubioase, vor fi cel mult spălate de ploaie ori acoperite de alte desene și mesaje. La ce altceva ai putea să te-aștepți când ești gardul unei ruine? M-am gândit că dacă aș fi primar, mi-ar fi mult mai ușor să emit autorizația de demolare pentru un zid plin de măscări.
În dimineața următoare, au trecut niște puști care au văzut mesajul. S-au întors seara cu tuburi de spray cu vopsea și au adăugat noi mesaje. În timp ce scriau cântau. După câteva luni, eram plin tot cu mesaje de dragoste. Vesele, triste, optimiste, inspirate, rimate, agramate, inteligente, stupide, poetice. Noile mele cărămizi.
Au trecut ani de când casa mea a fost demolată, dar pe mine m-au păstrat. Am devenit un monument de artă stradală, un loc de pelerinaj pentru cuplurile de îndrăgostiți. Vin zilnic ținându-se de mână și-și citesc unul altuia cu voce tare: „nu știu unde ai fost optișpe ani, dar știu unde vreau să rămâi în următorii cincizeci”, „ia-mă de mână”, „iubește-mă încă o dată, știi că mă prind mai greu”, „oriunde cu tine”, „te-aș iubi o viață și o zi în plus”, „ne-am iubit, dar niciodată în același timp”, „jo tem”, „fără tine-s nori și mi-e dor de soare”, „mă pierd pe mine căutându-te”, „măcar privim același cer”, „hai să ne petrecem timpul, dacă tot îl pierdem”, „fii calm, soarele oricum răsare”, „abia aștept să nu mai aștept”, „dragă fericire, unde morții mă-tii ești?”, „eternity and a day”, „ce faci când mi-e dor de tine?”.
Un lucru mi-e clar, sunt un zid care și-a pierdut sensul existenței: nu mai protejez nimic. Nu mi-a rămas decât să aștept o zi în care o mașină sau poate un camion să mă izbească și să mă transforme într-o grămadă de moloz, așa cum se cuvenea să fiu încă de-acum mulți ani.
