Povestire scrisă de Laura Stanciu, aleasă de Mircea Pricăjan la Creative Writing Sundays, pe 14 iunie 2026, la tema: „Un obiect, o stare, un fenomen. Nu o poveste, nu un eseu, ci observații personale, ceva cu miez”.
Mă tot gândesc la propria înmormântare și aș prefera să fie o zi de iarnă, pentru că zăpada de aici contrastează cu soarele de dincolo; aș vrea ca oamenii să se simtă bine, să se bucure că ei sunt în urma mea, că încă există speranță, pentru că e abia dimineață și pot uita, până seara, că există moarte, plus că este un anotimp ceremonios, impune respect, nu a scris Nichita despre măreția frigului?, iar cine trece dincolo de curcubeu iarna are o moarte onorabilă și dacă mi-aș putea alege data de rămas bun, ar fi cinci decembrie, pentru că e potrivită poveștii, deoarece într-un anumit an și-n acea zi, am și făcut, într-un fel, un ultim drum, într-o clinică selectă, din centrul unui oraș mare, care era zid în zid cu clădirea unui teatru, în care poate am și intrat, pentru că atunci când te întorci dintr-o anestezie generală, ești bănuitor, oare realitatea nu s-a schimbat între timp?, iar dacă nu a fost o fantezie, poate am pășit în încăperea în care, cu multă vreme în urmă, unii părinți își lăsau copiii când aveau bilete la spectacole, unde lucra o femeie pe care nu am văzut-o niciodată, deși când eram mică, mi-o imaginam blondă, cu părul lung, care le ținea de urât jucându-se cu ei, așadar, le ținea mai degrabă de frumos, iar pe toate acestea le știu de la mama, dar acum nu o mai cred, pentru că de cei mici ar fi putut avea grijă un bărbat bunăoară, însă eu suprapun pe această amintire chipul doctoriței pe care am întâlnit-o în acel cinci decembrie, care avea cabinetul în locul acelui spațiu de joacă, și nu am uitat cât de caldă a fost cu mine, simțind pesemne că pacienții au la fel de multă nevoie de înțelegere, cât au și de cunoștințele ei de medicină, iată de ce a fost singura care nu m-a luat la rost că m-am prezentat prea târziu, ca medicul dinaintea ei, de exemplu, care ridicase vocea la mine – Nu te mai poate chiureta nimeni, e periculos, are peste trei luni, îl lași – de atunci nu am mai vrut să-l revăd, nu eram o puștoaică, însă plecasem cu gura încleștată din cabinetul lui și totuși, așa dur cum a fost, m-a învățat să caut o altă mână, mai blândă, un alt doctor, care să mă susțină să pot renunța la acel copil, care îmi părea mai mult al tatălui lui decât al meu, să pot renunța deopotrivă la acel bărbat și la felul în care mă simțeam lângă el, iar cu acea femeie cu voce de miere, care îmi descria protocolul medical de parcă ar fi citit o poveste la radio, convenisem să uit deliberat, să anesteziez acea durere de a decide singură pentru vii și viitori ne-vii, să nu simt nimic și să fie o intervenție de dimineață, să mă pot întoarce acasă la o oră rezonabilă, fără să explic părinților mei sau mie că nu mai e întoarcere pentru el, pentru băiatul meu care nu avea să fie niciodată mare, așa cum nu mai avea să fie întoarcere nici pentru mine, ca iubită și nici măcar la iubire, pentru că, la mulți ani după aceea, urma să înțeleg că înaintez singură prin viață, în orice cuplu aș fi, întrucât în acea zi am decis să rămân lângă un altul până când m-aș fi convins că poate fi fatal, până când aș fi simțit să procreăm, semnal că ar trebui să ies și din acea relație, să mă supăr pe ceva fără importanță, dar cu potențial de dramă, să mă înfățișez atât de îndurerată, încât să nu fie necesar să mă explic, iar dacă nu ca victimă, să fac o ieșire zgomotoasă, ca un agresor, cu replici prin care aș fi sfâșiat încrederea de sine a oricărui bărbat – sigur avea el un călcâi, un loc în care aș fi înfipt niște cuvinte sticloase, zimțate și lungi – să creez o diversiune, să folosesc orice amănunt, să-mi fac curaj să pun punct, nu toate relațiile se termină?, să uit la voință și nu ca un amator, să uit profesionist – definitiv, de frica de a nu-mi omorî nimeni din nou copilul, pentru că din acel cinci decembrie țin la piept un băiat pe care îl văd numai eu și nu am să-l mai abandonez așa cum făcuse și tatăl lui cândva, pe un pod, cu mine, sub pretextul că nu poate – Dar ce anume nu poți? l-am întrebat
