FABRICA DE FERICIRE

December 18, 2015 0 Comment

Povestire scrisă de Anca Goja și aleasă între cele câștigătoare de Veronica D. Niculescu, în urma primei ediții a concursului trimestrial.

anca goja
Foto: Radu Suciu 

Nimic nu e bun în exces. Nici măcar fericirea.

Gândul acesta mă obseda în timp ce părăseam cimitirul, îndreptându-mă, mai mult șocat decât trist, spre casă. Tocmai îl înmormântasem pe amicul meu, Nic, a cărui moarte lăsase în urmă multă uimire și impresia că, orice ai face, până la urmă nu poți scăpa de cenușiul vieții.

L-am întâlnit ultima oară în urmă cu câteva luni. L-am văzut pe stradă și, cum arăta sărăcăcios și amărât, l-am invitat la o cafea. Cred, însă, că motivul real pentru care am vrut să-i fac cinste cu o cafea îmbunătățită cu o picătură de coniac a fost sclipirea aceea ciudată pe care o avea în ochi. Luminița aceea neașteptată și misterioasă m-a făcut curios. Speram că atmosfera primitoare din cafeneaua scumpă și mirosul de cafea proaspăt râșnită aveau să-i dezlege limba.

Așa a și fost. L-am întrebat cum mai e viața lui, deși răspunsul se ghicea lesne după hainele șifonate și murdare, după ridurile și cearcănele din jurul ochilor, după firele tot mai dese de păr alb care îi crescuseră pe cap și în barbă.

— Îmi merge rău, tot mai rău, a început Nic să mi se confeseze. În ultimii ani, la serviciu, situația mea era tot mai proastă. Deși mă străduiam să îmi fac treaba impecabil, să nu întârzii dimineața și să mă înțeleg bine cu toată lumea, mereu mi se găsea nod în papură. Știi cum e: dacă ești cinstit și la locul tău, ești luat de fraier. Mereu mi se puneau bețe în roate, eram certat pentru vini care nu îmi aparțineau… Apoi au început să mă sancționeze, reținându-mi o parte din salariu. Aproape că nu mai era lună în care să primesc toți banii. Firma mergea tot mai rău, iar șefii găseau tot felul de pretexte ca să ne plătească mai puțin. Acum câteva zile, unul dintre șefii mei a pus ochii pe mine și de dimineață până după-amiază nu mi-a dat pace. Se ținea după mine pas cu pas și, indiferent ce făceam, găsea că nu e bine. Mă certa, mă umilea, mă amenința. Spre sfârșitul programului, n-am mai rezistat și am răbufnit. Am pus pe tapet toate nedreptățile pe care le-am îndurat în cei 15 ani cât am lucrat la firma lor. Le-am spus că mi-e atât de silă de ei, încât nu i-aș lăsa nici să-mi lingă tălpile murdare. Apoi am trântit ușa și dus am fost. A fost clipa mea de glorie. Am plecat cu capul sus. Pe urmă, însă, a fost din ce în ce mai rău. Nevastă-mea, cu care oricum nu mă mai înțeleg de mult, a început să strige la mine, reproșându-mi că nu-mi pasă de ea și de copii. Că nu mă gândesc la viitor, că sunt un egoist și un leneș. Ea lucrează ca vânzătoare, are un salariu de nimic, și numai cu banii aceia nu avem cum să ne descurcăm. Așa că de câteva nopți n-am mai pus geană pe geană. M-am frământat, mi-am zdrobit creierii, am încercat să găsesc soluția salvatoare.

— Și? Ai găsit-o? am întrebat, emoționat și curios.

— Da. Voi deschide o afacere.

— În ce domeniu? am spus, gândindu-mă că orașul se va alege cu încă o plăcintărie, o covrigărie sau un magazin de haine la mâna a doua.

Nic se lăsă peste masă, apropiindu-se de mine, își duse degetul la buze și șopti:

— Juri că va rămâne secretul nostru? E esențial pentru succesul afacerii. Mă tem să nu-mi fure cineva ideea.

Muream de curiozitate, așa că am jurat.

— Voi deschide o fabrică de fericire, îmi șopti, și luminița din ochi începu să-i strălucească mai tare.

— O fabrică? am întrebat, simțind că ceva îmi scapă. Dar ai tu bani pentru o asemenea investiție? Încercam să îmi mențin picioarele pe pământ.

Nic zâmbi misterios.

— Nu e mare lucru. Investiție mică, profit colosal.

Îmi făcu semn că nu poate vorbi mai mult acolo, în cafenea. Se simțea urmărit de perechile de ochi care ne înconjurau. Am plătit cafelele și coniacul și am ieșit. S-a oferit să mă conducă spre casă.

În timp ce vorbea, îi urmăream mimica și gesturile, încercând să îl redescopăr pe Nic, cel din tinerețe. Deși locuiam în același oraș, nu ne mai văzuserăm de ani de zile. Am fost prieteni buni în tinerețe, dar pe urmă fiecare s-a însurat, a avut copii, s-a dedicat slujbei, iar timpul alocat amicilor s-a împuținat tot mai mult. Nic, cel pe care îl cunoșteam eu, era un tip sclipitor și plin de voie bună. Când organizam câte o petrecere, era în stare să turuie bancuri ore întregi, fără să repete vreunul, făcându-ne pe toți să ne ținem de burtă. Îi mergea mintea și avea întotdeauna idei originale.

Din Nic cel de altădată nu mai rămăsese mare lucru. Dar în momentele în care mi-a povestit despre așa-zisa lui afacere, am simțit că în bătrânul de lângă mine, cu obrajii scofâlciți năpădiți de o barbă aspră, zace, ascuns, Nic pe care îl știam eu.

— Dragă prietene, ca să înțelegi ceea ce vreau să-ți explic, trebuie să-mi spui un lucru: ești fericit?

— Asta e o întrebare grea, la care, sincer, nu știu cum să-ți răspund. Nu prea mă gândesc la astfel de lucruri. Nu sunt nefericit, asta e sigur. Din când în când, savurez clipe în care mă simt mulțumit, împlinit. Cred că asta ar putea fi numită fericire.

— Bine. Acum, spune-mi, ce anume te face fericit?

— Diverse lucruri. De exemplu, o plimbare în natură, departe de stresul orașului. Sau faptul că, atunci când merg la țară, o văd pe mama încă sănătoasă, chiar dacă nu mai e tânără.

Nic zâmbea ca un învingător.

— Ei, ce ai spune dacă ai putea să simți fericirea aceasta ori de câte ori ai vrea? Poate chiar tot timpul? Ai fi de acord să plătești pentru asta o sumă rezonabilă?

— Eu nu cred în fericire ca stare continuă. Asta este o utopie. Un prieten al meu spune că fericirea este starea dintre două nefericiri.

— Și totuși…

— Nu înțeleg unde vrei să ajungi. Dar, ca să-ți răspund la întrebare: da, aș fi de acord să plătesc pentru fericirea mea, dacă nu ar fi vorba despre o sumă care ar depăși posibilitățile mele. Până la urmă, nu asta se întâmplă în societatea de consum? Nu ni se cer bani pentru tot felul de produse și servicii, promițându-ni-se, în schimb, fericirea?

— Ceea ce voi oferi eu, însă, va fi cu totul altceva. Va fi fericire pură, nu promisiuni deșarte. Ai încredere în mine.

Începeam să cred că ceva în interiorul mecanismului gândirii lui s-a defectat. Ochii îi jucau în cap ca unui nebun, își freca mereu mîinile, într-o stare de agitație continuă, și se tot frământa dacă să-mi dezvăluie sau nu secretul cel mare. Până la urmă, nevoia de a fi admirat a fost mai mare decât teama.

— Ideea e formidabilă. Mi-a venit într-una din nopțile trecute, când mă frământam cum aș putea să fac rost de niște bani, să plătim gazul. Dar cu fabrica de fericire nu numai că ne vom plăti gazul, ci vom deveni putrezi de bogați.

Îl priveam cu neîncredere, neștiind ce să zic.

— Ascultă-mă. Voi crea un spațiu în care fiecare client va intra singur, legat la ochi. Calea lui spre fericire va fi mirosul. E o modalitate subtilă și sigură de a activa imaginația, de a trezi amintiri și de a da naștere unor visuri. Fabrica de fericire va avea o sumedenie de încăperi, fiecare cu mirosul ei, iar clienții, contra unei sume modice, vor putea intra în oricare dintre aceste camere și petrece acolo cât timp vor dori.

— Ceri bani pentru un miros?! am întrebat, nevenindu-mi să cred o idee atât de lipsită de logică.

— Nu pentru un miros, ci pentru o călătorie în timp și spațiu. Gândește-te că ai intra într-o astfel de încăpere, și brusc ai fi înconjurat de miros de pădure și iarbă. În depărtare, o părere de sunet de talăngi. Nu te-ai simți ca și cum ai părăsi orașul, ca și cum ai merge într-una dintre excursiile acelea aducătoare de fericire? Într-o altă încăpere, ai regăsi mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor și de așternuturi apretate. Nu ai avea impresia că ai ajuns la mama acasă? Nu te-ar invada, brusc, o stare de fericire?

Avea dreptate. Era o idee atât de simplă și atât de ingenioasă! Acum nu mi se mai părea un ratat, un sărăntoc cu mințile rătăcite, ci un om genial, un vizionar, cu care eram mândru să fiu prieten. Ne-am strâns mâinile și i-am promis că, de îndată ce va pune afacerea pe picioare, mă voi abate și eu într-o după-amiază pe la fabrica de fericire.

Săptămânile au trecut, iar eu nu mi-am găsit răgazul de a-i face amicului Nic o vizită. După o vreme, am început să aud tot mai multe despre el și afacerea lui. Ideea prinsese la public, iar concetățenii noștri se înghesuiau să își facă rezervări la Fabrica de fericire. Am auzit că încăperile erau închiriate cu o lună înainte. Mirajul fericirii fără efort făcea victime. Erau acolo încăperi cu miros de cetină, gutui și cozonaci, care te făceau să retrăiești Crăciunul copilăriei la orice oră; camere cu aromă de mare, nisip fierbinte și scoici, care îți garantau relaxarea în câteva zeci de minute; spații cu iz de haine proapăt călcate, de lemn ars și de ceai de mentă, care te făceau să te simți mai bine decât în propria casă. În câteva luni, Nic se îmbogăți: își cumpără o vilă, o mașină de fițe, o garderobă nouă pentru nevastă, jucării scumpe pentru copii. Acum nu mai era bătrânul neîngrijit pe care îl întâlnisem eu, ci un bărbat spilcuit, la mjlocul vieții, mereu zâmbitor și sigur pe el.

Acestea erau zvonurile care circulau pe seama lui până în urmă cu trei zile. Apoi, brusc, am primit un telefon de la un amic comun, care mă anunța că Nic a murit. Nu mi-a venit să cred, era ultimul lucru la care m-aș fi gândit. De abia azi, la înmormântare, la care a participat un puhoi de lume, am aflat mai multe despre cele întâmplate. Se pare că, în ultimul timp, Nic devenise dependent de propria Fabrică de fericire. Regulile care le impun traficanților de heroină să nu se înfrupte din propriile droguri nu sunt făcute degeaba. Nic, însă, nu respectase interdicția nescrisă și începuse să deguste tot mai des aromele încăperilor din Fabrică. La un moment imposibil de stabilit, părăsise definitiv lumea reală pentru lumea, mult mai dulce, a amintirilor și a visurilor. Se cufundase, pare-se, în propria copilărie, când fusese atât de fericit alături de mama și frații săi, într-o căsuță simplă, din lemn, de la țară. Sau, poate, călătorise departe, spre lumi unde libertatea nu cunoștea limite, unde cerul se confunda cu pământul, iar aromele umpleau văzduhul. Odată cu el, visul lui de a împărți felii de fericire oricui o dorea s-a năruit. De acum înainte nimeni nu mai credea că mirosul este cea mai sigură și subtilă cale spre starea noastră de bine. Fiindcă toate încăperile Fabricii de fericire fuseseră invadate de o putoare de cadavru.


Dacă ți-a plăcut, apasă!