29 iunie , 2018

O ÎNTÂMPLARE CARE MĂ FACE SĂ PLÂNG

O ÎNTÂMPLARE CARE MĂ FACE SĂ PLÂNG

Povestire scrisă de Gabriela Anton, aleasă de Simona Sora la Creative Writing Sundays, pe 17 iunie 2018, la tema „libertate”.

Am rămas puţini. Mai exact 32 de bărbaţi şi nici o femeie. Mâncare mai e pentru o vreme. Apă pentru mai puţin. Mâncăm şi bem pe sponci, cât să nu ne vină rău. Până ieri, şeful, Maksim, s-a îngrijit să nu consume nimeni mai mult decât e cazul şi, în general, a tunat şi a fulgerat tot timpul că trebuie să fim chibzuiţi. Dac-ar fi putut, ne-ar fi pus să respirăm cu porţia. Noi ne întrebam la ce bun, că oricum ştiam că zilele ne sunt numărate. Încă un pic şi ne-ar fi încuiat cu cheia, deşi cea mai mare parte a timpului o petreceam de bunăvoie în clădirea institutului, iar dacă ieşeam nu ne îndepărtam prea mult. Ştiam până unde am putea să mergem în siguranţă şi totuşi nu se încumeta nimeni s-o facă. Văzuserăm prin telescop cum plutesc în derivă prin spaţiu oameni, case, copaci… de toate. De fapt, lumea întreagă. Era o privelişte imposibil de suportat, aşa că ne-am hotărât să întoarcem telescopul spre sistemul de bile gravitaţionale. De atunci am început să ne prefacem că scrutăm un sistem solar adevărat şi n-a pomenit nimeni nimic despre faptul că n-ar fi aşa. Nu avem ce altceva să facem după ce a dispărut gravitaţia de pe întreaga Maa, dar a rămas totuşi intactă fix pe bucata asta de planetă, unde se află institutul de cercetări spaţiale. Dacă n-aş fi fost în ziua aia de serviciu, m-aş fi dus şi eu cum s-au dus mai toţi locuitorii de pe Maa.

Bilele gravitaţionale le avem gata de aproape trei luni. Aveam de gând să participăm cu ele la expoziţia mondială din acest an, eram siguri că aveam să dăm lovitura. Am început să le construim acum doi ani, imediat după ce s-a descoperit fenichelul, materialul artificial care imită substanţa din care e făcut nucleul lui Maa. Eu am fost cel care i-a dat lui Maksim ideea să facem o simulare de sistem solar, după modelul sistemului nostru. Am redus totul proporţional. Într-un fel, a fost mai uşor decât ne-am fi aşteptat. Am lucrat la temperaturi foarte mici în comparaţie cu cele dintr-un sistem solar real şi până la urmă ne-au ieşit nouă planete în loc de douăşapte, câte avem noi. Pentru bila făcută de mine s-a stabilit gravitaţia la 9,8, adică la o treime din gravitaţia lui Maa. Aşa a ieşit la calcule. Miezul de fenichel l-am îmbrăcat în roci cu silicaţi, pe post de manta, iar suprafaţa am acoperit-o cu ţărână din Maa. Eram aproape sigur că lucrasem bine şi totuşi mi-a venit să probez cu apă, iar apa a rămas pe bilă de parcă ar fi fost acolo dintotdeauna. N-am mai putut s-o dăm jos. Maksim s-a supărat, mi-a zis că uite aşa, fiindcă fac întotdeauna doar ce vreau eu, o să umplu sistemul de paraziţi şi o să ne ducem la expoziţia mondială de viermi, că la aia de ştiinţă şi tehnică nu prea avem ce căuta. Însă viermii nu au apărut şi până la urmă a fost şi Maksim de acord că făcusem o bilă destul de frumoasă: era ea plină de apă, dar era singura bilă albastră din tot sistemul, pe care l-am construit într-o cameră din sticlă securizată extrem de groasă, instalată pe roţi. Asta ca să-l putem căra la expoziţie. Pentru transport nu e nevoie decât de capul tractor, pe care l-am cumpărat odată cu camera. Din interiorul capului tractor se poate comanda pereţilor din sticlă să se dea la o parte, dar ştiu sigur că nu o să apucăm să-l folosim niciodată. După cum nici sistemul de bile gravitaţionale n-o să-l vadă niciodată nimeni în afară de noi, care ne holbăm permanent la el prin telescop.

De văzut, eu i-am văzut primul, sau poate că i-o fi văzut altcineva care, ca şi mine, nu a zis nimic. Asta se întâmpla alaltăieri, fix după prima săptămână fără gravitaţie. Maksim avea să facă spume de nervi, în mod sigur. Lucrurile au stat aşa: în momentul în care am fixat telescopul pe bila albastră mi s-a părut că suprafaţa avea o agitaţie ciudată, pe care nu o zărisem în zilele dinainte. Am băgat un reglaj fin şi am rămas uluit. În unele locuri suprafaţa bilei rămăsese neschimbată, iar în altele se curbase, se înălţaseră dealuri şi munţi şi era în mare parte acoperită de copaci sau iarbă. Şi apoi i-am zărit pe ei. Mici, de multe-multe-multe ori mai mici ca noi, dar totuşi după chipul şi asemănarea noastră. Cu ochi, nas, gură, mâini, picioare, cu păr pe cap. Umblau goi, ca-n comuna primitivă. Pentru că sistemul lor este puternic redus la scară, zilele şi nopţile lor sunt minute dintr-o zi de-a noastră. N-am stat să fac măsurători exacte, la ce ne-ar folosi? Cert e că în prima zi de observaţie au trăit intens: până seara s-au bătut între ei ca chiorii în nenumărate rânduri, au început să poarte blănuri jupuite de pe animale, şi-au făcut un fel de bordeie.

Ieri, în a doua zi, au început să meargă pe ceva asemănător cu un cal, s-au mai bătut un pic şi apoi au început să-şi înalţe case. Mă rog, nu chiar case în toată regula, dar totuşi case. Au lucrat pământul şi au dat alte lupte. Pare că sunt morţi după bătăi şi scandaluri. Uneori îi văd că râd și vorbesc între ei. Alteori execută niște mișcări ciudate, care mă fac să mă gândesc că probabil dansează. Aduc mult la fire cu noi, cei de pe Maa. N-am putut să mă abţin şi mi-au dat lacrimile. Aşa m-a găsit Maksim, cu ochii apoşi în faţa ecranului. M-a întrebat ce am şi i-am spus că nimic, doar o stare proastă. Mi-a pus mâna pe umăr a consolare şi am simţit că îi pare rău. Pentru mine şi pentru noi toţi. Apoi m-a dat discret la o parte de la postul de observaţie, ca să se aşeze în locul meu. Însă după câteva secunde de tăcere a izbucnit. Şi doar v-am zis de la-nceput, mă, să nu puneţi apă, că ne umplem de paraziţi! Şi aşa şi e, recunosc, chiar ne-a zis, dar eu am pus apă doar pentru că, după cum se ştie, apa îţi confirmă imediat dacă ţi-a reuşit cât de cât gravitaţia bilei. Că dacă nu stă apa pe bilă n-are rost să mai faci măsurători serioase; poţi să reiei liniştit munca de la capăt, şi poate a doua-a treia oară ai mai mult noroc. Apă am pus acum un an, pe când habar n-aveam că n-aş mai fi avut timp pentru o a doua oară. Ai stricat sistemul! Ai stricat sistemul! Ne-ai o-mo-rât!, mi-a urlat Maksim apăsându-şi fruntea dureros de fruntea mea, ca la începutul unei încăierări. I-am ţinut contra cât am putut de tare. A mai urlat vorbind de unul singur că sistemul de bile gravitaţionale era ultima noastră şansă, că am fi putut face teste de dereglări de gravitaţie şi aşa am fi putut afla unde a fugit gravitaţia de pe Maa. S-a jurat că o să găsească pe undeva prin institut ceva soluţie să dea pe bila albastră să scăpăm de paraziţi şi să ne apucăm de teste. L-am ameninţat că dacă se atinge de ei, o să aibă de-a face cu mine şi o să murim ori eu, ori el, şi i-am zis să se mai ducă dracu’ cu aerele lui de şef peste o ceată de muribunzi. Apoi Maksim s-a încuiat în laboratorul de testare pentru costumele de astronaut.

A ieşit de acolo după puţin timp. S-a aşezat calm la ecranul telescopului. I-a urmărit ore întregi. Ore întregi a plâns fără să scoată o vorbă. Iar când a vorbit, ne-a spus că putem să facem orice vrem noi, că el nu mai controlează nici apa, nici mâncarea, că putem cotrobăi liniştiţi prin tot institutul şi putem să mergem oricât de departe vrem pe afară. Pentru că oricum suntem salvaţi, ne-a zis Maksim. Şi e ciudat că deşi nu am vorbit între noi, am ştiut ce voia să spună Maksim. Apoi ne-am pus cu toţii pe treabă. Inclusiv Maksim.

Am rămas puţini. Mai exact 32 de bărbaţi şi nici o femeie. Mâncare mai e pentru o vreme. Apă pentru mai puţin. Mâncăm şi bem pe sponci, cât să nu ne vină rău, dar asta nu pentru că ne-o cere cineva, ci pentru că aşa am ales noi. Azi de dimineaţă am petrecut aproape patru ore făcând măsurători şi calcule şi rugându-ne să nu fi greşit nimic. L-am ajutat cu toţii pe Maksim să se îmbrace în costumul de astronaut, după care eu m-am aşezat la ecranul telescopului pe care îl fixaserăm deja pe locul vizat, care e undeva dincolo de zona în care mai există gravitaţie. Inima îmi bătea tare. Deşi nu vedeam, simţeam cumva, secvenţă cu secvenţă, cum capul tractor era fixat la camera din sticlă, cum gravi-suflanta era fixată pe laterala capului tractor şi cum de capul tractor se lega cablul de lungimea calculată. La unu fix Maksim a pornit vehiculul şi s-a străduit să îl aducă la viteza care şi ea fusese atent calculată, şi probabil a simţit că moare de frică, pentru că nimeni nu a mai trecut până acum pe Maa dintr-o zonă cu gravitaţie într-una fără. După care n-a mai fost nevoie să speculez, pentru că ansamblul cu cap tractor mi-a apărut parcă plutind pe ecranul telescopului. Pereţii şi tavanul de sticlă s-au retras şi micul sistem solar a rămas suspendat în spaţiu. Maksim a coborât şi a desprins cablul de capul tractor şi şi l-a legat la brâu. A pornit gravi-suflanta care era deja fixată la volumul corespunzător şi a îndreptat-o spre micul sistem solar preţ de cinci secunde, cât să îi imprime mişcare în spaţiu. După ce am văzut clar că Maksim făcuse o priză de nădejde cu cablul, am ieşit la geam şi le-am făcut semn băieţilor să tragă. Am coborât cât am putut de repede să le dau o mână de ajutor însă am ajuns prea târziu, pentru că Maksim sosise deja cu bine în zona de siguranţă.

După ce s-a întors Maksim, ne-am hotărât să nu mai facem economie la curent. Am cuplat telescopul la ecranul master, care e cel mai mare din institut, e cât un perete. Cât mai avem timp, urmărim micul sistem solar şi comentăm ce vedem. Pare că-i merge bine. Din când în când Maksim se trezeşte vorbind de unul singur. Drum bun, micuţii noştri, zice Maksim, drum bun!, iar mie îmi dau lacrimile, deşi credeţi-mă, nu sunt trist. Simt doar că am trăit o întâmplare atât de frumoasă încât îmi vine să plâng.


Dacă ți-a plăcut, apasă!
#gabriela anton

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *