RECENZIE AI UITAT SĂ RÂZI – BOGDAN MUNTEANU

January 17, 2017 0 Comment
ai uitat sa razi
Bogdan Munteanu, „Ai uitat să râzi”, Nemira, 2016

Titlul Ai uitat să râzi m-a făcut imediat să mă gândesc la un film italian din anii ’90, Tu ridi – numai că acolo personajul se trezea în miez de noapte râzând în hohote, fără să îşi amintească de ce, pe când în volumul lui Bogdan Munteanu nu se mai râde, dar se trăieşte cumva similar sub spectrul absurdului, în situaţii aparent banale, devenite rapid situaţii-limită. E poate unul dintre cele mai bune volume de povestiri citite de mine vreodată, nu doar recent, şi nu doar din literatura noastră.

Bogdan Munteanu are un stil tăios, dialoguri excelente, deloc artificiale, e multă viaţă, dar şi multă moarte, paradoxal, în povestirile lui aproape minimaliste. Spun minimaliste pentru că autorul are talentul de a crea în doar 3-4 pagini o lume întreagă, o tensiune remarcabilă, o provocare pentru cititor să reconstituie firul narativ, relaţiile dintre personaje sau chiar cine vorbeşte. Monologul interior şi stilul indirect liber produc confuzie, nu ştii dacă dialogurile ivite din senin, ca în povestirea Dolce far niente, sunt dialoguri imaginare din mintea personajelor sau dacă lucrurile se întâmplă cu adevărat.

Personajele revin de la o povestire la alta, povestirea la persoana I alternează cu cea la persoana a III-a, dar toate par să provină din aceeaşi lume buimăcită, cam ăsta ar fi termenul, care revine frecvent de altfel în textele lui Bogdan Munteanu. Parcursul e cumva cronologic, se trece de la copilărie (Feri Baci, O zi cu tata, Corina, Marişca), la adolescenţă şi tinereţe (Loredan şi Loredana, Ciumurel, Anunţul, Întâlnirea), maturitate (Clătite cu zahăr, Dolce Far Niente, Big time, Ai uitat să râzi) şi chiar bătrâneţe cu cvasi-schiţa frapantă Scări. Printre povestiri cu atmosferă realistă, chiar naturalistă (cum ar fi Feri Baci, O zi cu tata, Ciumurel), se găsesc şi mici pepite metaliterare, cum ar fi Marişca, unde biata şi ofilita protagonistă este bătută de săteni din cauza unui individ care se apucase să scrie despre ea şi un anume Ioji o poveste pe care oamenii o crezuseră adevărată. Ficţiunea a învins într-atât realitatea, încât sătenii uitaseră că Ioji nu plecase niciodată în străinătate, aşa cum apărea în povestire. La fel e şi cititorul păcălit deseori de narator în narațiunile lui Bogdan Munteanu, spre deliciul studentului la Litere sau al cititorului pasionat, care parcă numai asta aşteaptă, să îi dea cineva bătăi de cap. Spre deosebire de Marişca, povestirea despre Buză scriitorul are tente de comic absurd, textul fiind cu măiestrie condus spre finalul ridicol şi cumva neaşteptat, după toată drama protagonistului care aşteaptă cu înfrigurare să fie publicat în revista Totul sau nimic.

În toate povestirile se profilează o lume tăioasă şi potrivnică, puternic îmbibată cu amintiri, nu totdeauna fericite, din copilărie şi străbătute, din această pricină, de o nostalgie ciudată, cum e cea a personajului care comandă expres clătite simple, goale, fără conţinut, doar pentru că acestea îi aminteau de clătitele bunicii. Aceeaşi povestire virează brusc în miros de tămâie şi glăsuiri de preot, frizând suprarealismul, dar vă las să descoperiţi singuri ciudăţenia acelui restaurant situat pe muchia dintre realitate și suprarealitate.

În chip de concluzie, Ai uitat să râzi e dovada că nici pe la noi nu s-a uitat cum se scrie proză scurtă, cu antren, dar şi cu viaţă interioară complexă, complet diferită de clătitele amintite, numai bună să o înfuleci la adăpost când ceilalţi se luptă buimăciţi pe afară cu vicisitudinile iernii.

 de Andreea Apostu


Dacă ți-a plăcut, apasă!