RECENZIE ÎNSEMNĂRI DINTR-UN BORDEL TURCESC – PHILIP O CEALLAIGH

insemnari-dintr-un-bordel-turcesc
„Însemnări dintr-un bordel turcesc”, Polirom, 2014, ediția a II-a

De Paşte am stat să citesc „Însemnări dintr-un bordel turcesc”. Destul de neortodox, aţi spune. Şi chiar aşa a fost, pe alocuri. M-am înfruptat cu banalitatea înfiorătoare a unui bloc bucureştean de 10 etaje, în care locuitorii se agită ca nişte insecte fără cap, gesticulând isteric şi încercând să „rezolve” o inundaţie de pomină. M-am bucurat să regăsec redate autentic mizeria, dezolarea, coşcovirea lumii ăsteia, înecate în bârfe, certuri, fum şi claxoane, intersecţii şi existenţe congestionate.

În povestirile sale, Philip Ó Ceallaigh se pricepe să redea realitatea românească, mai precis realitatea urbană din blocurile ceauşiste ridicate în cartierele periferice. Cu spaţiul ăsta nu sunt compatibile decât jumătăţile de oameni, siluete lipsite de conţinut, Vladimiri şi Estragoni ai secolului XXI. Nic şi Coco, cei doi bătrâni care îşi umplu o zi întreagă încercând să mişte zeci de metri o placă de beton lăsată în urmă de muncitori sunt monumente ale absurdului şi sclerozei. „Cu dinţii sparţi” e la fel de sugestivă: un oarecare Radu, prins de nevastă cu amanta, stă pe capul unui anume Andrei într-un cămin studenţesc. Deşi avea curând interviu pentru emigrarea în Canada, el bea fără măsură, fluieră puştoaicele de pe stradă şi se încaieră cu un oarecare specimen subdezvoltat. Rezultatul e cel anunţat deja în titlu. Canada, pe mai târziu.

„Când mă scufund” se bucură de aceeaşi atmosferă urbană sordidă, înghesuită ca mina în care lucrează protagonistul. Virgil din „Filantropia”,  ca pictorul Dorin din „În cartier”, trăieşte captiv în apartamentul său de la etajul zece, cu o vecină bizară care îi cere constant bani împrumut şi alţi vecini care îl exasperează dând foc săptămâni la rând frunzelor uscate şi înecându-l într-o imensă perdea de fum. Am regăsit toate oboselile, renunţările, ignorările, mirosurile, zgomotele unui oraş-furnal în care viaţa nu este decât rareori posibilă. Iar când în sfârşit fericirea apare, stingheră, un miros greu de putreziciune se strecoară în fibrele tuturor lucrurilor, devorându-le din interior, ca în narațiunea „Încă o poveste de dragoste”.

Printre textele de un realism tenace, chinuitor chiar, prin reamintirea lumii de care, citind, îmi doream să scap, se află şi povestiri cvasi-fantastice, cum ar fi cea mai sus menţionată, în care mirosul persistent de putred proiectează protagonistul în plină suprarealitate sau „Un spectacol”, ce mi-a amintit de artistul foamei născocit de Kafka. Alteori fantasticul nu e decât aparent şi se dezumflă comic în banalitate, ca în povestirea „Animalul” sauîn „Filantropia”, unde  virează ușor spre nebunie.

De asemenea, nu avem de-a face doar cu spaţiul românesc, ci şi cu cel american în povestirea cu titlu ironic „Viaţa mea de artist” şi în „Dragă”, Republica Moldova şi Grecia, în „Relatări de la faţa locului” sau în Turcia, în povestirea care dă şi titlul volumului: „Însemnări dintr-un bordel turcesc”. Aici avem chiar şi urme de metaliteratură, căci protagonistul îl cunoaşte pe chelnerul Yakup, cel care, pe lângă servitul la mese, se ocupă şi cu literatura, punând în scris scene şi persoane întâlnite la locul de muncă. Atunci se gândeşte protagonistul-narator, la rândul lui scriitor, la titlul „Însemnări într-un bordel turcesc” ca titlu ideal pentru scrierile lui Yakup, dar şi pentru o ipotetică povestire scrisă de el însuși. Asemenea lui Yakup, Ó Ceallaigh pare să observe lumea din preajmă şi să o strecoare în literatură, lumea asta având aspectul mizer şi statutul moral incert al bordelului în care se vede nevoit să lucreze chelnerul. Mă tot gândeam când citeam volumul la expresia francezilor „quel bordel!”, unde „bordel” e imaginea haosului absolut. Cam aşa e şi lumea în care se agită personajele lui Ó Ceallaigh: cu multă dezordine, cu multe vieți și danturi distruse.

În aceeaşi povestire, am găsit un alt pasaj-cheie (cel puțin așa mi se pare mie). Când prostituata îi spune că i-a aruncat caietele într-un şanţ, personajul se aruncă înainte fără să se uite şi nimereşte într-o zoaie: „Ghetele mi se scufundau într-un strat moale de măruntaie de peşte, cartoane, cadavre în descompunere, frunze de varză, ziare ude şi alte asemenea împuţiciuni. De fapt, nu ştiu exact ce era acolo, dar conţinutul organic era neobişnuit de dezvoltat. Mă sufocam şi nu vedeam nimic în jur. M-am pipăit să-mi găsesc bricheta. Nici cu ajutorul ei n-am reuşit să descopăr prea multe. Erau nişte hârtii aruncate acolo, dar nu ale mele. Lipăiam prin mizeria aia, căutând urme de artă.” Ó Ceallaigh lipăie şi el prin mizeria asta, căutând urme de artă, care îi ies destul de bine în proza pe care o scrie – frustă, fără înconjur, nu tocmai ortodoxă pe alocuri, şi tocmai de aceea al naibii de incitantă şi de reuşită.

de Andreea Apostu


Dacă ți-a plăcut, apasă!