RECENZIE SPRE VĂI DE JAD ȘI SĂLBĂȚIE – VERONICA D. NICULESCU

September 25, 2017 0 Comment
spre-vai-de-jad-si-salbatie
„Spre văi de jad și sălbăție”, Polirom, 2016

Dacă ar fi să transpun vizual într-un obiect Spre văi de jad şi sălbăţie, romanul Veronicăi D. Niculescu, l-aş traspune într-un triptic: în stânga (în preajma inimii), o poveste de viaţă şi de dragoste, dar mai ales de dragoste; în dreapta, o poveste despre cum se scrie o poveste; iar în mijloc, miez strălucitor, povestea însăşi, un basm cu inserţii de realitate, căci, nu-i aşa, „dacă nu ar fi, nu s-ar povesti”.

Romanul gravitează în jurul naratoarei Miranda, în jurul copilăriei, adolescenţei şi marii ei iubiri, în jurul actului de a scrie, al minţii ei şi al acelui cotlon fantastic, alcătuit din văi de jad şi sălbăţie, în care poate oricând să evadeze. Miezul simbolic al romanului este constituit de basmul într-o mie de versuri, Mereu da Flor şi dragostea măiastră, în care o prinţesă, însoţită în aventurile sale de papagalul Glasurât şi câinele Malamut, se îndrăgosteşte de o bătrână bibliotecă și de un bătrân bibliotecar (numit, desigur, Biblio). Moartea acestuia (domnul cu guler ros şi „aer cam sobolanos”) precipită lucrurile şi sufletele, dar mai multe nu spun şi vă las să descoperiţi singuri. Atât vă zic: ca-n orice basm, povestea se termină cu bine.

Cu totul altfel se conturează realitatea şi întâmplările aflate la originea acestui text inedit şi cumva anacronic. Dacă ficţiunea este indispensabilă literaturii, în realitate, sub forma minciunii şi a mai multor fire narative, ea poate submina orice trăire. Este ceea ce se întâmplă şi cu Miranda, îndrăgostită de un fost bibliotecar, Ivan Gruzin, care editează de zor bizarele scrieri ale unui domn Teodorescu despre pisica lui, Molly. De fapt, Teodorescu scrisese poveştile (rememorate) ale obiectelor pe care pisica le pescuia în apartamentul său foarte aglomerat.

Ivan Gruzin, șoarecele bătrân, nu va pica în nicio capcană, ci va întinde una, în care firile naive se împotmolesc şi din care doar literatura le mai poate scoate. Formă de lecuire, scrisul vine în ajutorul Mirandei după despărţirea de Ivan, acest Biblio din carne şi oase, dar cu apucături mai puţin graţioase. Scrie mai întâi Vizuina, după care, neostoită, îşi stinge dorul în acest basm inspirat din şi în acelaşi timp desprins de realitate.

Un text al formării (evit pe cât pot să folosesc termenul Bildungsroman în afara parantezelor sau al notelor de subsol), romanul Veronicăi D. Niculescu este în acelaşi timp literatură fantastică, confesiune şi metaroman, urmărind fragilul proces de redactare al unui basm candid şi fragil, cochilie de melc sub talpa lumii (Miranda însăşi visând să aibă un melc pe coperta cărţii).

 În  roman se face deseori referire la scriere, rescriere, tăiere şi glosă: mai întâi într-o redacţie de provincie, Miranda corectează la sânge texte, taie şi rescrie, mai apoi editează împreună cu Ivan scrierile domnului Teodorescu, pe care le publică în Suplimentul literar al gazetei la care lucrează. Ivan se ocupă, pe lângă editare, şi cu glosarea pe marginea textelor domnului Teodorescu, marginile crescând nemăsurat pe seama centrului şi înghiţindu-l. Miranda stă mai apoi să corecteze propriul basm, să şteargă, să rescrie, să adauge, ca şi cum ar asambla și dezasambla frânturi din propria existenţă. Despre asta pare să fie de fapt vorba, despre memorie şi rememorare, despre alcătuirea sufletească a propriei istorii: poveste a unei iubiri, în cazul Mirandei, poveste a obiectelor ce ne jalonează și capturează vieţile, în cazul domnului Teodorescu.

de Andreea Apostu


Dacă ți-a plăcut, apasă!