Povestire scrisă de Marilena Demian, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Adrian Schiop la Creative Writing Sundays, pe 1 iunie 2025, la tema: „un text care să mizeze pe tensiunea indusă în cadru de o ambiguitate, un paradox”.
Pe scări, etajul doi, la biroul tovarășului procuror. Genunchii îmi tremură când urc. Bat șovăitor la ușa biroului indicat și aud o voce care zice Intră!
Stă în picioare în dreptul ferestrei, în contre jour. Se întoarce încet, îmi arată un scaun și mă privește. Are pleoape grele, coborâte pe jumătate. Nu mă salută. Niciun mușchi nu i se clintește pe figură. Îmi înfig mîinile în brațele scaunului și îl privesc și eu, pieziș. Îmi dau seama că par deja vinovată.
Nu dă niciun semn că m-ar recunoaște.
Se așază în spatele biroului, îmi examinează îndelung buletinul, cu pleoapele atât de coborâte, de zici că doarme, apoi deschide un dosar. Știți de ce v-am chemat? Voce joasă, obosită, plictisită. Nu. Vocea mea abia se aude. Îmi dreg glasul și îl privesc. Nu mă așteptasem să-l mai văd vreodată, cu atât mai puțin azi, aici. Nici nu bănuiți? Tonul vocii îi urcă insidios. Ridic din umeri. Încerc să-mi păstrez cumpătul, nu-mi vine să cred că dau tocmai peste el. Și nu reușesc să pricep cum de se aflase. Cine să fi vorbit?
Încă nu mă pot gândi la consecințe. Acum vreau doar să nu-l las să mă simtă pierdută, așa cum fusesem atunci când îl întâlnisem prima oară.
Eram în primul an de facultate și disperată să fiu acceptată de colegi. Stăteam la cămin, mă consideram cam grăsuță, priveam cu invidie la bucureștenii emancipați, care se cunoșteau între ei și fumau strânși în grupuri în fiecare pauză. Mă apucasem de fumat ca să am ocazia să intru în vorbă. Trebuise să pretind că îmi place berea și să împart cu ei câte un pachet de țigări chinezești sau bulgărești, din care îmi procura o verișoară. Renunțasem să îmi mai strâng părul și mi-l lăsasem pe umeri, ca fetele din Capitală, dar eram mai tot timpul cu el în ochi.
În seara aceea de început de martie am chiulit cu grupa de la un curs plicticos și eram încântată că mă chemaseră și pe mine la bere. Stăteam înghesuiți în jurul a două mese lipite, la etajul întâi al berăriei din blocul turn de lângă Sala Palatului. Eram la a treia țigară și simțeam cum mi se face rău de la jumătatea de pahar de bere acră pe care o băusem pe stomacul gol, când am perceput un huruit puternic și încăperea a început să se zgâlțâie și să trosnească. S-au stins luminile și am auzit plesnetul geamurilor mari de la stradă care se spărgeau. În clipa următoare eram ghemuită sub o masă și cineva mă ținea strâns de umeri. Am auzit țipete și răcnete, am văzut la lumina unor brichete aprinse pahare sparte și scrumiere vărsate, haine aruncate pe jos, câte un pantof pierdut, picioare care se înghesuiau pe scara care ducea la parter, călcându-se unele pe altele. Apoi încăperea s-a golit și s-a făcut liniște. Zgâlțâitul se oprise. M-am desprins binișor din ciudata îmbrățișare și am ieșit pe bâjbâite de sub masă. Nu se vedea aproape nimic. Fără o vorbă, salvatorul meu m-a luat de braț și m-a condus către scări. Am coborât încet, împingând cu piciorul feluritele obstacole din drum, ținându-ne strâns și pipăind pereții, treptele și balustrada scării. Avea o palmă pufoasă, cu degete scurte și grosuțe, o simțeam cum îmi strângea antebrațul. La lumina farurilor mașinilor care circulau bezmetic pe strada golită de lume l-am privit, dar n-am reținut nimic din înfățișarea lui. Ești bine? Te doare ceva? Ți-ai pierdut ceva? Eram la masa de alături, a zis el. A fost cutremur? am întrebat eu prostește. Unul mare de tot. Te duc acasă, unde stai? În Agronomie, cu autobuzul 34. Crezi că merg autobuzele? Nu știu. Văd că tremuri. M-a prins iar de umeri, lipindu-mă de el. A propos, sunt Mihai.
Tremuram tot mai tare, nu mă puteam controla. Am urcat spre Calea Victoriei și deodată am înțeles proporțiile dezastrului. Blocul Nestor!, a exclamat Mihai cu un glas gâtuit, uitându-se la un morman de dărâmături fumegânde, în jurul cărora începuseră să se agite siluete fantomatice. M-a prins mai strâns și mi-a zis poruncitor Nu te uita nici în dreapta, nici în stânga! Hai! N-am întrebat unde mergem. Aș fi mers oriunde, numai să nu văd haosul din jur. M-a dus pe străzi înguste și sumbre, poate le știam ziua, dar acum nu recunoșteam nimic. Am ajuns la o clădire întunecată, cu gard de sârmă. Mihai a scos bricheta și a luminat o ușă, am mers pe un coridor lung și urât mirositor, pe niște scări care scârțâiau și, în sfârșit, într-o cameră. M-a așezat pe un scaun și a început să se miște de colo-colo, scăpărând din când în când bricheta. Apoi a aprins o lumânare groasă și am văzut că eram într-o încăpere mică, mansardată. Nu era nimic spart sau răsturnat. Tremuram ca varga și îmi venea să vărs. Mi-a pus o pătură în spate. Scoate-ți ghetele și paltonul și urcă-te în pat, a zis el cu același glas autoritar. M-am ghemuit în colțul patului. A ieșit din cameră și s-a întors însoțit de doi băieți. Aducea fiecare câte o lumânare aprinsă. Uite, sunt amicii mei, suntem colegi la Drept, în anul patru. Am dat slab din cap. Aș fi vrut să zic și eu ceva, dar n-aveam glas. Băieții abia dacă mi-au aruncat o privire. Am auzit cum s-a scos un dop, cum sticla a zdrăngănit pe buza paharelor, cum a gâlgâit un lichid. Un miros puternic de țuică mi-a ridicat stomacul în gât. Era mișto dacă puteam s-a fierbem, a zis unul. Vrei și tu? Am clătinat din cap, m-am ridicat brusc și, în ciorapi cum eram, am pornit spre ușă. Nu știam încotro mă duc, dar trebuia să ajung la o toaletă. În ultima clipă am apucat mânerul ferestrei, am deschis-o larg și m-am aplecat pe geam. Am vărsat numai fiere. M-am șters la gură cu mâneca și m-am ghemuit iarăși pe pat. Băieții nu mi-au dat atenție, vorbeau despre ce se întâmplase, mâncau ceva care mirosea a usturoi și continuau să bea țuică. Vrei? mă întrebă el din nou. La lumina pâlpâindă a lumânărilor l-am privit mai atent, ochi mari, pleoape grele, frunte bombată, păr foarte creț. Ceilalți doi erau cu spatele, contururile capetelor lor se desenau ireal. Am simțit alt val de greață, tâmplele îmi pulsau, dar eram incapabilă să mă mai ridic din pat. Am respirat adânc, mi-am lipit capul de perete și am închis o clipă ochii. Vocile s-au atenuat.
M-a trezit o apăsare, ceva greu se prăvălise peste mine. M-am scuturat, dar el m-a prins de mâini, m-a întors pe spate și s-a urcat deasupra mea. Mirosea a usturoi și alcool, greutatea mă sufoca. Am început să mă zbat, am vrut să strig, dar mi-a apăsat gura cu mâna. Cu cealaltă căuta să îmi desfacă nasturele pantalonilor și, nereușind, trăgea de betelia lor, încercând să-i smulgă de pe mine. Durerea m-a înviorat. Mi-am ridicat genunchii și l-am împins cu putere, aruncându-l în perete, dar și-a revenit imediat și s-a repezit iarăși asupra mea. Mi-a imobilizat picioarele cu ale lui, mi-a prins părul și mi l-a smucit furios, mi-a tras un dos de palmă peste față, încât mi-am simțit buzele zdrobindu-se de dinți și gust de sânge în gură, apoi mi-a ridicat în cap puloverul și maieul. Cealaltă mâna reușise să desfacă nasturele pantalonilor și trăgea de ei în jos. M-am încordat din nou, m-am smuls de sub el și l-am lovit cu genunchiul în vintre. Nu mai făcusem niciodată așa ceva, dar a funcționat. S-a retras spre perete, chircit de durere și, în lumina tulbure a dimineții, i-am zărit o clipă fața schimonosită. Curvă nenorocită, de ce nu stai? A fost bine că te-am salvat de la moarte, ha?! M-am rostogolit pe o parte, trăgându-mi hainele la loc, mi-am înșfăcat paltonul și ghetele și am luat-o la fugă, ușă, coridor, scări și afară în stradă. Am pornit bezmetică, uitându-mă peste umăr și încercând să mă orientez pe unde sunt. Era un cartier cu case vechi. Bucăți mari de tencuială, ghivece de flori și geamuri sparte zăceau peste tot. Oamenii ieșiți pe străzi umblau din casă în casă, să vadă ce pagube sunt. Nimeni nu mi-a acordat atenție. Am realizat că eram desculță, șosetele îmi erau negre de mizerie și pătate de sânge. Le-am aruncat, mi-am pus ghetele, mi-am încheiat din mers paltonul și am luat-o la fugă, fără să privesc în urmă. După câțiva pași mi-am dus mâinile la maxilarul care începuse să pulseze dureros și mi-am pipăit buza umflată și crăpată. Mâinile mi s-au umplut de sânge.
Simt și acum gustul acela metalic și sărat. Îl privesc și îl confrunt cu amintirea veche de zece ani, încă vie în coșmarurile mele. Nu am spus nimănui, am ascuns-o ca pe boală rușinoasă.
El se rotunjise și părul creț, tuns scurt, începuse să i se retragă spre creștet. Nici eu nu rămăsesem aceeași, acum eram blondă și aveam câteva kilograme mai puțin. Poate nu m-a recunoscut.
Mă privește câteva clipe cu ochii lui mari și reci. Simt un frison, m-a recunoscut! Acum o să mă bage la pușcărie, ca să se răzbune!
Mintea îmi aleargă înnebunită. Nu putea fi doctorița! Plătisem cât ceruse, fără târguială, și îi urmasem exact indicațiile. Sosisem pe întuneric, în ziua când era de gardă. Îmi lăsasem mașina la distanță de clinică, ca să nu bată la ochi un număr de București, deși în luna august orașul e plin de turiști din toată țara. Pronunțasem exact cuvintele care îmi fuseseră indicate, ca un fel de parolă. Asistenta care mi-a făcut internarea îmi dăduse de înțeles că știa că vin. Îmi făcuse chiar și penicilina de la douăsprezece noaptea, la rând cu celelalte, care aveau hemoragie și care urmau să fie chiuretate a doua zi de dimineață de doctorița de gardă. Să ne fi urmărit cineva? Atunci ar fi fost organizat un flagrant, ceva. Acum, după două luni, e mai greu de dovedit.
Să fi fost Paul? Nu-l cred capabil de așa ceva, dar oare îl cunosc suficient? Să nu fi putut accepta când i-am spus că nu sunt pregătită să fiu mamă? Ce scuză ieftină! a zis. Ce pregătire îți trebuie? Ai aproape 30 de ani, ai lângă tine un bărbat care te iubește și cu care ești de trei ani, cea mai lungă relație a ta, după cum mi-ai spus de atâtea ori. Încă nu te-ai convins că eu nu sunt ca ceilalți? Că vreau de la tine mult mai mult decât sex, că vreau o familie, copii, să trăim restul vieților noastre împreună? Nu mă vrei în viața ta, din moment ce nu vrei copilul nostru! Asta trebuie să înțeleg? Mă privise furios, aștepta un răspuns, și când a înțeles că el nu va veni, plecase trântind ușa.
Omul din fața mea își drege vocea. În august anul acesta ați fost la Constanța? Da. Asta e! Cineva a făcut un denunț. Asistenta. Altcineva din clinică. Paul. Toată lumea știe clar ce înseamnă să faci un avort ilegal. Ați călătorit cu mașina personală? Voce blazată, obosită. Da. O Dacia 1300 cu numărul…?se uită pe hârtii. Da. Și de acolo ați alimentat cu benzină? Ce-o fi chestia asta cu benzina? Da, înainte de întoarcere am făcut plinul. Se uită din nou pe hârtia din dosar. Aici scrie că în perioada 3-11 august ați cumpărat în total 814 litri de benzină de pe litoral. Mă privește din nou direct în față. Vocea îi devine stridentă. Ce-ați făcut cu ea? Mă trag involuntar spre spatele scaunului. Benzină? 800 de litri? E vorba despre benzină? Nu se poate, am făcut un singur plin, în Mamaia. Abia mă aud. Vocea lui e în continuare ridicată. Mașina dvs. a fost înregistrată de 19 de ori alimentând la diverse stații de benzină, ați luat în total 814 litri. Imposibil, zic eu, mai tare de data asta, ce să fac cu atâta benzină? Asta e și întrebarea mea. Sunt mută de uimire. Am luat un singur plin, pe cuvânt de onoare! Aici scrie altceva! strigă el și bate el cu degete scurte și grăsuțe pe foile din fața lui. Sunteți pasibilă de amendă penală. După cum bine știți benzina este disponibilă în cantități raționale pentru consum propriu în toate județele țării. Știu, la plecarea din București am făcut o coadă de jumătate de zi ca să avem de drum. El pare că nu mă aude. Ați profitat de faptul că aveți număr de București și că turiștii pot să alimenteze liber în timpul sejurului pe litoral. Constănțenii au dreptul doar la 40 de litri pe lună, ca toată lumea. O asemenea cantitate de benzină a fost în mod clar cumpărată în scop de speculă. Legea pedepsește sever astfel de fapte, făptuitor și complici. Cui ați vândut benzina și la ce preț? Are fața nemișcată, ca tăiată în stâncă.
Îmi recapăt brusc sângele rece și îi înfrunt privirea. Trebuie să fie o neînțelegere. Am stat la hotel, am pus mașina în parcare. Nu s-a mișcat decât când a fost la reparat, cu o problemă la motor. La ce atelier? se interesează el. Nu știu, unul din Constanța, mi l-a recomandat o rudă. Au venit s-o ia și au adus-o reparată, după câteva zile. Deci au avut cheile pe mână? Da, normal! Chestia e că mașina e pe numele dumneavoastră. Sunt nevoit să vă deschid dosar penal.
Un val de ură mi se urcă în gât. Îmi vine să mă scol de pe scaun, să mă reped la el și să-i dau un brânci, ca pe vremuri. Pe cine faci tu, mă, speculant? Tu, care ai vrut să profiți de mine, când mă credeai, ca și acum, la mâna ta? Tu știi cât m-am luptat eu cu mine anii ăștia ca să n-o iau razna, după ce mi-ai făcut?
În schimb, se ridică el precipitat și se îndreaptă către aparatul de radio masiv aflat pe o măsuță. Îl deschide, căută un post de știri și dă sonorul tare. Ce naiba face, vrea să mă bată și să nu mi se audă țipetele, sau ce? Sunt încordată ca un arc. Ia hârtia asta! îi aud glasul poruncitor, ca atunci pe vremuri când a zis Nu te uita nici în dreapta, nici în stânga! Trecuse la singular.
Ai două posibilități. Îmi faci o listă cu cei cărora le-ai vândut benzina și la ce preț. Ai tot interesul să nu rămâi singură în chestia asta și să ne dai complicii. Asta poate să-ți ușureze pedeapsa. N-am vândut nicio benzină, v-am spus adineaori! ridic eu vocea, peste sonorul radioului. El se face că nu mă aude. Apoi, cu voce înmuiată, abia perceptibilă. Sau scrii ce-ți spun eu acum.
Îmi apropii ca în transă scaunul de biroul lui, iau foaia pe care mi-o întinde și un pix din suport și încep să scriu după dictare. Declarație, Subsemnata, născută, domiciliată, de profesie, declar următoarele: În perioada 1-20 august anul curent aflându-mă în concediu pe litoral am suferit o infecție bruscă și multiplă a…se gândi puțin…unor măsele aflate în tratament și am fost nevoită să mă deplasez la București din două în două zile, la cabinetul medicului meu curant, în vederea eliminării acestei infecții de natură să îmi pună sănătatea în pericol. M-am deplasat cu mașina personală condusă de…se uită interogativ la mine, un prieten, completez eu imediat…deoarece am avut dureri mari și nu aș fi putut suporta călătoria cu trenul. Din acest motiv a trebuit să alimentez periodic mașina cu benzină de la stațiile de pe litoral. Bun, data de azi și semnează. O să creadă cineva chestia asta? întreb. Dentistul nu mi-ar fi dat un certificat medical care să justifice atâtea drumuri dus-întors. E cusută cu ață albă. Mă privește fix. Oamenii fac prostii în viață Nu e nevoie să știe toată lumea de ele.
În clipa aceea îmi dau seama că și lui îi este frică de mine. Nu m-ar crede nimeni, după atâția ani, dar un scandal nu pică niciodată bine unui tânăr magistrat în plină ascensiune. Dosarul lui de partid poate fi afectat. Și, cine știe dacă mai făcuse și altele, de atunci? A fost o problemă, dar s-a rezolvat, nu? E un caz închis și așa trebuie să rămână, înțelegi? S-a apropiat de radio și l-a stins. Apoi, cu voce ridicată: Asta e tot, tovarășă. Mi-ați declarat cinstit la ce v-a trebuit benzina. Nu prezentați indicii că vă ocupați cu specula. Sunteți liberă să plecați.
Cobor mecanic câteva trepte și apoi simt nevoia să duc mâna la maxilar și să-mi pipăi buza.
