Povestire scrisă de Laura Stanciu, aleasă de Bogdan Perțache la Creative Writing Sundays, pe 3 mai 2026, la tema: „un text în care numele personajelor să fie chei de descifrare a narațiunii”.
— Doamnă, v-am zis, nu vă faceți griji. Noi o ținem la frigider cât aveți nevoie. Cum îi cumpărați sicriu, ne anunțați și apoi decât o trimitem la medico-legal. Acolo i se face autopsia, nu la noi, la spital. Dumneavoastră vă vedeți de program cum v-am spus. Certificatul de deces, hainele, cimitirul. Eu v-am dat adresele să vă ajut, că oameni suntem. Înțeleg că nu e din Ploiești. Așa. Păi, dacă are groapa ei, nici nu se merită să luați aici ceva. Neapărat să apelați la băiatul cu firma de servicii funerare, aia de pe colț. Are și transport, da. Numai mașini bune, până la Buzău vă înțelegeți, e aproape. Și pachete să împărțiți vă face, cu colivă, cu tot. Ieftin. Nu ia pielea de pe om. Și la sicrie are prețuri accesibile, în funcție de lemn, mânere. Doamnă, la necaz, oameni suntem. Ei, decedata era și în etate, era de așteptat. Avea optzeci și cinci, văd în fișă. Stați liniștită. Se poate? Păi, știu colegii mei dacă mătușa dumneavoastră a venit cu ceva în seara aia. Imediat vă zic, așteptați la telefon.
Nestor Ursitu, șeful personalului de la morgă, lăsă mobilul pe birou și ieși din cameră.
— Am revenit. Doamnă dragă, decât buletinul, o pătură în care a cărat-o jandarmul, pijamaua de pe ea și niște cercei. Pe-aștia i-au pus băieții deoparte, să nu se piardă. Păreau scumpi. Așa mi-au zis. Decât atât. Nimic altceva. Noi păstrăm tot. Nu punem mâna. De când sunt eu pe post, plângeri că se fură să știți că nu am primit. Sigur. Așa rămâne, nu vă faceți griji. Deci încă trei zile v-o ținem la frigider fără probleme, asta ar veni până în 27 ianuarie, văd eu pe calendar. Cu Ur-si-tu ați vorbit. Întrebați de mine, mă știu toți. Și medicii, și portarii. Ursitu de la morgă. Ei, lăsați, doamnă, se poate? Nu-i nevoie, nu aveți de achitat nimic. Dacă a murit aici, e datoria noastră. Mătușa e pe mâini bune. E ultima ei vacanță, din 19 ianuarie. O ținem la rece. Dacă mai treceau două săptămâni, primăria o îngropa, nu dumneavoastră. Așa e legea. Acum, că s-a găsit o rudă, e mai bine pentru toată lumea. Creștinește, în groapa ei, vă dați seama, e altă treabă. Pe 27 mergeți direct la Serviciul Județean de Medicină Legală și o așteptați. Noi trimitem mașina de dimineață. Muncesc zi de zi, mă găsiți dumneavoastră după ce terminați treburile. Sărut mâna.
Ursitu închise telefonul cu satisfacția unui om care își făcuse treaba. De zece ani urcase încet treptele ierarhiei cu ajutorul unei asistente cu care lumea spunea că se avea bine, prea bine chiar, și uite că ajunsese pe postul cel mai bun posibil pentru el. Nu-și dorea decât să fie de folos. Împlinise patruzeci, dar nevastă nu avea, iar la copii nici nu se gândise. Părinții erau la țară. Era vorbăreț și binevoitor ca un ghid turistic. Pe cei internați care mureau în spital chiar așa îi numea – turiști.
Se acomodase cu rolul de responsabil de personal administrativ, dar cel mai mult îi plăceau vizitele la cei decedați. În fiecare dimineață făcea rondul și le zicea o vorbă bună, așa cum știa că fac medicii cu pacienții din saloane. Le ținea minte nu doar numele, ci și prenumele, chiar dacă unii aveau mai multe. Dacia-Romana-Traiana sau Ana-Maria-Antoaneta. Nu doar atât, dar își crease obiceiul să le învețe și zilele de naștere, și adresele. Trecea cu mâinile în buzunarele halatului pe lângă câte un „turist” și găsea ceva de spus: Nea Marin Apreotesei, ia să vedem ce mai faceți azi. La dumneata, pe Bălcescu 45, s-a oprit apa? S-a oprit, că am auzit eu la știrile de la radio. Dar acum nu mai aveți nevoie, că mirosul nu-l mai scoate nimic, să știți. Check-out doriți să faceți azi sau mai rămâneți o zi, două la noi? Când vor să vă ia copiii la capelă? Carevasăzică v-ați născut pe 6 august ’49, așa-i? Păi, nu vă știu eu? Cancer pancreatic. Ăsta nu-i ușor. Dar uite că acum nu mai doare nimic. Mai stați, că la noi e iarnă mereu, e vreme frumoasă, zăpada-i tocmai bună de schiat. Poate colega dumneavoastră vrea să ne zică dacă s-a odihnit bine. Doamna Safta, cum ați dormit la noi, în hotelul de gheață? Nu e chiar ca la dumneata, pe Unirii 20, dar e confort cât de cât. 6 mai ’44… Tăuroaică. Atenție, că nu sunteți prea compatibilă cu Nea Marin, că e Leu. Se impune ca un rege.
Le zâmbea cu simpatie și-și trecea mâna dreaptă prin părul sârmos și peste mustața neagră, de parcă ar fi cules promoroacă. Ieșea de la morgă, intra în biroul lui să-și facă o cafea, lua o gură, apoi mergea sprinten spre cabinetul asistentelor să le mai întrebe una-alta, după care trecea pe la îngrijitoare, până se răcea cana și-și făcea a doua cafea. Toată ziua era un du-te-vino. Nu pleca însă fără să-și ia la revedere de la „turiștii” lui.
Ia să vedem. Ptiu! Fecioară. Păi, ce să-ți fac, mamaie? Dumneata ai muncit mult. Cancer la ficat, la rinichi și la stomac. Ai fost ocupată de celule teroriste. Te-ai supărat prea tare, vezi? Ioana Cristina Alexandrescu. Ia uite, două onomastici ai avut. Pe 25 decembrie și pe 7 ianuarie. Dar astea-au fost. Fuse și se duse, știi cum se zice. Gata distracția. 78 de anișori. Happy Birthday. Te-ai grăbit că Marieta de acum o săptămână, cea cu băiatul de la București. Fix în același an ca mata. Ea a pus supărarea la inimă. Nea Nicolae, pe dumneata te mutăm azi, că am primit foaie. Mergi la SJML mai întâi, că a fost moarte suspectă. Se întâmplă. Mai moare omul și în casă, fără martori, iar poliția e obligată să verifice. Eu cred că mata de bătrânețe te-ai dus, dar legea-i lege. Titel parchează aici în spate, chiar la trepte și te transportăm pe banii noștri. Nu te hurducă, elegant, ca taxiul. Oameni suntem. Băieții te aranjează giugiuc. Te spală, te bărbieresc și te îmbracă fercheș, cu ce ți-aduce familia matale, costum, pantofi, tot. Ginerică ieși de la ei. Știu meserie. Îi cunosc bine. Mai ieșim la o bere și mai schimbăm impresii, sunt de-ai mei, să zic așa. Costă ceva tot balamucul, că așa-s taxele peste tot, dar fac treabă bună. Zi mersi că nu dai banii dumneata. Abia după aceea mergi la loc cu verdeață. Ce sa-i faci? Asta-i viața. Eu îți zic ca să știi la ce să te aștepți.
Zilele mai triste pentru Nestor erau cele în care apăreau tineri, ba din accidente, ba de la supradoze. Îi și certa, dar îi și căina: Ce ți-a trebuit ție mașină, măi, copilule? Praf te-ai făcut. Trebuie închis sicriul la slujbă. Pică din picioare maică-ta dacă te vede așa. Vine după tine. O bagi și pe ea în mormânt. Ce să-ți mai spun? Douăzeci și șapte de băieți și cinci adolescente am avut în accidente rutiere anul trecut. Nu vreau să te judec, dar nu trebuia să conduci noaptea. La opșpe ani, prima ta ieșire în trafic, noaptea te-a apucat? Erau ai tăi pe aici, pe coridoare, disperați. Am crezut că se prăpădește sor-ta. Că din cauza ei, zicea, că ea era mai mare și că proastă a fost că ți-a dat cheile de la mașină. Că ai insistat, că aveai o mândră la Gherghița și că abia așteptai să mergi la ea. Na, că nu mai ai, dacă te-ai grăbit.
Dar într-o zi, o fetiță, Angelina, i-a pus capac lui Nestor. După ce i-a văzut trupul mic și părul cu fir subțire, prins în două cozi, dar mai ales ochii gri, rămași întredeschiși, parcă a turbat. A ieșit în curte și a plâns ținându-și capul cu mâinile. Era o vreme așa de frumoasă și un soare prietenos, de primăvară. Chiar ziua de 1 Martie. Nu avea să uite niciodată. Adusese mărțișoare la colege, la doctorițe și flori directoarei. Apăruse iarba, dădeau mugurii copacilor, cântau păsările, iar fetița aia stătea în frig, culcată pe spate, nemișcată. Era cel mai mic copil pe care-l văzuse acolo. Atunci și-a jurat că nu o să devină tată. Dacă ar fi putut să facă schimb cu ea, cu Angelina aia de-o șchioapă, să stea el întins pe masa metalică, ar fi făcut-o, numai să știe că ea ar fi alergat spre grădiniță cu mărțișoare prinse în piept. Văzându-l atât de răvășit, niște oameni care treceau prin spatele spitalului s-au oprit să-i spună condoleanțe, crezând că o fi vreo rudă îndurerată, venită să-l ridice pe cel decedat.
Ursitu a aflat povestea ei de la părinți. Angelina avea trei ani când i-au descoperit o insuficiență respiratorie. Părea un fleac, dar la câteva luni au îngropat-o. El a reținut adresa și fișa medicală, dar mai ales chipul ei. Prea albă, prea albă, își repeta. Cele două zile cât a fost la morgă, a stat mult lângă ea, până a înghețat. Atunci i-a trecut prin minte că și ei îi este frig și a vrut să o învelească. Și-a scos halatul să o acopere, dar s-a oprit, l-a ținut pe braț o vreme, apoi l-a îmbrăcat la loc.
De atunci, când ajungea acasă, în garsoniera lui confort trei, se uita la câte un meci, mai deschidea o bere, ba chiar mai multe dacă era zi de salariu și îi trecea în revistă încă o dată pe cei care așteptau tăcuți la serviciu. Pe fetiță însă o luase la el. Și-o închipuia că stă cocoțată într-un fotoliu, vorbea cu ea, îi spunea cine mai intrase, cine mai ieșise de la frigider. Ziua îi lăsa televizorul deschis pe un canal de desene animate. În pauza de prânz ieșea în curte și vorbea cu ea mărunțind din buze, în timp ce se mișca de la un capăt la celălalt al clădirii, cu pași mari, ușor aplecat și deșirat.
La câteva săptămâni după ce a cunoscut-o pe Angelina, a făcut o cerere pentru concediu medical, ca să nu-și piardă mințile. Însă când a revenit la muncă, nu a fost mai limpede. Își imagina acum „turiștii” lui ca pe niște rude apropiate, cărora putea să le facă ultimele zile mai bune, de parcă asta i se ursise lui la naștere, să conducă morții. Nu știa către ce anume, dar o dată pe lună pregătea pachete cu mâncare pentru sufletele lor, pe care le împărțea la biserica de lângă spital și scria acatiste lungi, cu zeci de nume de botez. Oameni suntem. Moartea e frumoasă. Merită trăită, spunea el preotului după fiecare slujbă de pomenire.
