Povestire scrisă de Mirela Niță Sandu (fragment dintr-un roman), aleasă de Bogdan Perțache la Creative Writing Sundays, pe 3 mai 2026, la tema: „un text în care numele personajelor să fie chei de descifrare a narațiunii”.
Ieri, în aeroport, m-a întâmpinat o femeie care părea desprinsă din povestea Alisei din Țara Minunilor: trup delicat, piele și plete ca mierea și ochi de-un albastru senin. Îmbrăcată în roșu, cu pantofi arămii ca apusul, părea o flacără gata să ardă totul în jur. După ce mi-am citit numele scris cu litere de-o șchioapă pe pancarta de deasupra capului său, am pornit, alături de ea, spre locul unde respirasem pentru prima oară.
Ploaia tocmai se oprise. Un copil râdea și bătea vesel din picioare în bălțile oglinzi spre cer, stropind femeia ce-l ținea de mână. Orașul palpita sub forfota trecătorilor, cu ochii în trotuare, iar eu am gândit că, după mai bine de un sfert de veac, țara mea mă reprimea privind în pământ. Am dat în jos geamul mașinii și un miros de pământ acoperit cu frunze moarte și iarbă jilavă mi-a trezit simțurile.
Pe când ziua se îngâna cu noaptea, am ajuns la o fermă. Într-un cadru de vis, cu brazi care-și atârnau poalele pe gardul căzut, am zărit casa înghițită pe jumătate de pădure. Grajdurile abia se mai observau din frunziș.
― Măreția i-a dispărut. Azi nu-i decât o dărăpănătură, mi-a zis Calla.
Eu n-o vedeam în paragină. Emoțiile luaseră locul oricărei rațiuni. Mă simțeam legată de acel tărâm necunoscut prin mii de fire nevăzute, care mă strângeau. Alla, așa mi-a cerut s-o numesc, mi-a spus că nu dorea să meargă mai departe, mi-a arătat doar intrarea din spate și s-a întors la mașină.
O bărână încovoiată de timp și cu fața creponată m-a întâmpinat. Am intrat într-un hol larg de marmură, cu mai multe uși, dar mi-a făcut semn cu mâna să urc cele trei trepte din stânga. Pașii-mi răsunau a gol, ca și cum fiecare ecou ar fi încercat să-mi spună o poveste, pe care îmi era teamă să o ascult. Am împins ușa întredeschisă din fața mea și am rămas în prag. Un scârțâit prelung, ca plânsul unei viori, mi s-a strecurat în suflet. Mobilierul vechi emana un parfum dulceag de ceară de albine. M-am gândit la câte vieți fuseseră hotărâte acolo, la câte amintiri purtau pereții aceia. Mi-am imaginat atunci, cum, în anumite nopți, casa își deschidea singură ușa, ca un suspin, ca un secret ce se dorea auzit.
Un brad de Crăciun, ajuns schelet de crengi uscate, decorat cu zeci de globuri argintii și o singură beteală roșie, în spirală, ca un șarpe care-și îndrepta capul în sus, trona lângă unicul perete cu ferestre. Dușumeaua era presărată cu ace vlăguite, iar tavanul își lepăda varul. Într-un colț al încăperii, soba cu spațiu de pat, pe care era întinsă o cergă ce-și pierduse culorile, m-a făcut să tresar. Un curent de aer polar m-a împresurat și mi s-a făcut frig. Pe masă rămăseseră o cană crăpată și o carafă goală. Cineva plecase în grabă sau poate fusese alungat de vaietul podelei ce trosnea la fiecare călcătură.
― Nu am voie să spui, da spui: pă lejanca asta a născut! m-au scos din transă vorbele bătrânei, care a continuat să-mi zică și că nu era permis să miște nimic, până la venirea familiei. Locuia într-o cameră separată, veghea asupra casei, și se ocupa de dulcețuri și conserve.
― Pe patul ăsta de lut abia poate sta o persoană! i-am zis, fără a-mi putea imagina, sub niciun chip, o tânără însărcinată, ce năștea acasă.
Salonul avea trei uși. Una dădea spre holul de unde venisem, alta într-un dormitor matrimonial aranjat simplu, iar pe ultima se ieșea într-un pridvor înalt, cu margini din lemn sculptat. M-am ținut după bătrâna care m-a condus într-o altă cameră, în care am intrat din cerdac. Aveam impresia că ne învârteam în cerc, atât de amețită eram. Odaia avea draperii trase ce opreau lumina să pătrundă. Femeia a aprins o lampă și a mormăit:
― Ăsta e birou lu’ bunică-tu Aron.
Din icoana lucrată manual, în argint și aur, cu ornamente de pietre, mă privea Maica Domnului cu Pruncul. Pereții fisurați i-am simțit îmbâcsiți de taine și fiecare crăpătură astupată cu vorbe nespuse. Am atins cărțile de pe prima etajeră, toate bisericești și o stare de leșin mi s-a instalat în corp. Am luat una la întâmplare și am ieșit. Uitasem să respir. Am inspirat, am numărat, am expirat, dar aerul nu era de-ajuns. Am deschis poarta de înălțimea unui copil și am coborât scările. M-am așezat pe iarba moale și mii de întrebări îmi treceau prin minte, fără a putea rosti niciuna.
Bătrâna s-a întreptat către un beci de sub pridvor și s-a întors cu o sacoșă, pe care mi-a întins-o, în timp ce eu mă chinuiam să-mi opresc lacrimile. Era plină de borcane împăturite în ziare, exact ca cele primite de noi în fiecare lună. Am desfăcut hârtia din jurul primului vas cilindric prins între degete și am citit cu voce joasă titlul: „Doi tineri și-au vândut bebelușul pe 7.000 de euro”. Am simțit cum o gheară îmi prinde stomacul ca-ntr-o menghină și pătura de iarbă nu mai era reavănă se transformase într-un lac înghețat ce-mi paraliza coapsele. Am întrebat-o de unde avea ziarele alea și ea a spus:
― Părintele dă la azil, el le trimete.
Fără niciun filtru, vorbele mi-au sărit din gură:
― Alla v-a spus la telefon doar să-mi arătați casa. Nu mă confundați și chiar știți cine sunt?
S-a căutat în buzunar și mi-a întins un crâmpei de hârie. L-am despăturit. Numele meu era scris cu creion chimic: Cella Silvestris. Am întors hârtia pe partea cealaltă și mi-am imaginat că dincolo de ce vedeam, sigur era pătată de amprentele degetelor celui ce o scrisese. Am dus-o la nas. Un iz de praf și aer închis mi-a ajuns la nări. Era mirosul casei în care mă aflasem. Am pus biletul între filele cărții de rugăciuni, când femeia a vorbit:
― Eu sunt Marta, femeia în casă. Sora mata nu s-a mai întors dă mulți ani, da eu o recunosc. O dată pă lună vine careva, trimis dă la oraș, să dau flori de tei, magiun și dulcețuri. Ieri n-o venit nimeni. Mata ești copila dată la naștere. La mata ajunge borcanili, nu?
Întrebarea a rămas suspendată între noi. Mi-am umezit buzele, am dat din cap o dată și am înțeles atunci ceva simplu: bătrâna știa adevărul. După o pauză, care se tot întindea, am șoptit:
― Ai cunoscut-o pe mama?
― Am crescut-o pă Maria Magdalena. Maria îi zâcem. Nu am voie să spui mai mult. Mergi dă vorbește cu ea!
Începuturile nu sunt niciodată ușoare. La început n-a fost nici lumina, nici cuvântul, așa cum am citit, la început a fost întunericul și muțenia. Mult mai târziu a venit restul. Asta am gândit atunci.
Am ieșit din curte și m-am intors să mai văd o dată casa. Mușchii o cuprinseseră și se întindeau pe ziduri, în jurul burlanelor și jgheaburilor, iar iedera urca încet pe treptele ce duceau la cerdac. Mi-am simțit pieptul greu, apăsat de tristețe. Pe tocul ușii de la intrarea principală era un vultur sculptat în lemn. Mi-au apărut în fața ochilor Garuda, pasărea solară călărită de Vishnu și vulturul de pe sceptrul lui Jupiter. Așa mi l-am imaginat pe bunicul Aron: un om cu o putere rece, asemenea unei prezențe de Sus, care se asigura că voia sa ajungea la muritori.
În partea din spate a grădinii, printre crengi, se zărea un leagăn înăbușit de mărăcini. Lacrimile au început să-mi curgă nestăvilite, am încercat să alung viziunea care mi se impregnase pe retină, dar în locul ei a apărut alta: două fetișcane care se balansau, râzând zgomotos. Mi-am șters ochii și fața cu palmele până când obrajii mi s-au înfierbântat. Ceva nedefinit mă împingea să cred că lanțurile ruginite ale balansoarului păstrau încă urmele palmelor de mult dispărute.
Am lăsat-o pe bătrână, cu poalele fustei agățate de bățul în care se proptea și baticul fluturat de vânt. Privea spre drumul de pe care nu se mai întorsese nimeni înaintea mea. Imaginea acelui sanctuar al secretelor, unde primul meu scâncet se auzise, iar păsările își făceau azi cuiburi pe la streșini, încă mă bântuie. „Într-o zi, aș putea să mă retrag aici – chiar în locul unde mi-am pierdut cândva dreptul de a fi copilul lor, locul din care am fost vândută ca un obiect”, mi-am spus. Un fâlfâit de aripi mi-a trecut pe la urechi și un pocnet scurt, violent m-a adus în prezent. Un corb se izbise de un geam al casei și o ploaie de sticlă a început să cadă. Un fior aspru m-a străbătut și mi-a limpezit toate gândurile: la treizeci și trei de cioburi deveneam eu însămi.
M-am întors pe călcâie și am plecat spre mașină. Alla stătea sprijinită de portieră, cu umerii ușor căzuți, ca și cum ar fi purtat o greutate pe care nu mai putea s-o ducă. Când m-a observat, și-a dus mâinile la față și a început să și-o frece apăsat, până ce pielea a căpătat o nuanță aprinsă, apropiată de culoarea rochiei. În clipa aceea, ceva în mine s-a oprit. Abia atunci am crezut-o cu adevărat. Cuvintele ei, aruncate mai devreme, pe drumul sinuos de munte, mi-au revenit în mintea cu o claritate stranie: era geamăna mea. Nu semănam. Și totuși, în gestul acela – în felul cum își atingea fața, în ezitarea dintre două respirații – am recunoscut ceva din mine, ceva ce nu putea fi învățat. Detaliile neînsemnate ascundeau în fapt legătura noastră de sânge.
― Bunica Safira e cea care mi-a spus adevărul despre noi. Ți-a vorbit Marta de ea?
― Nu. Mi-a spus să o caut pe Maria, am șoptit.
― Cella, nu știu la ce te aștepți, dar mama e și ea o Maria-Magdalena, urmărită de umbrele ei.
― Maria-Magdalena? Lasă-mă să sper! Până și Biserica a recunoscut c-a greșit și-a numit-o „apostola apostolilor”.
Noaptea a înghițit treptat conturul caselor. Ici-colo, pâlpâiau câteva lumini, ca o constelație pământeană. Alla și-a prins centura și a demarat în trombă. Mi-am lipit obrazul de geamul rece repetându-mi: da, da, la treizeci și trei de cioburi devin eu însămi.
