Povestire scrisă de Ovidiu Voina, aleasă de Bogdan Perțache la Creative Writing Sundays, pe 3 mai 2026, la tema: „un text în care numele personajelor să fie chei de descifrare a narațiunii”.
— Aș fi vrut să fi avut inspirația de a-i lăsa o fițuică, ceva în urmă, în care să îi explic cine sunt și de unde vine. Știi, cum își puneau mamele copiii să scrie scrisori berzei ca să îi ceară un frățior sau o surioară. Eu aș fi vrut să fiu barza care vine înapoi la copilaș. Și-n loc de un scutec cu un bebeluș în el, aș fi avut o fucking epistolă, un papirus scris frumos de mână, da’ din ăla lizibil, nu ceva caligrafie de călugăr bătrân. Și copilul ar fi citit. Nu doar c-ar fi citit, ar fi și înțeles ce îi scriam despre mine, despre tata, despre bunicul, despre întreg neamul din care se trage. Ce mai, geniu din scutec. În schimb, eu eram singur, ultimul protestatar în fața Institutului Tranziției când am primit mesajul că voi fi tată.
Péter se oprește din notat la ultima remarcă. Tace.
— Și ce pula mea vrei să declar? Că-nvârteam într-un butoi de plastic albastru 200 de kile de borhot de prune și piersici putrezite când mi-a dat mesaj mă-sa? Stai că mi-l și aduc aminte: „Vei fi tată, boule. Nici să nu te gândești să-ți vânturi putoarea de borhot pe lângă mine că oricum vomit și la miros de ylang ylang. Să putrezești dracului acolo, în fundul lumii, cu tot cu bețivii ăia ai tăi.”
Lazár închide ochii și trage adânc aer în piept. Își dă seama că nu așa va obține ce își dorește. Încă își sprijină coatele pe masă și strânge din pumni. Inspiră și expiră lung înainte să-și coboare mâinile pe masa de oțel. Deschide palma și simte răceala blatului de măcelărie. Familiaritatea oțelului care lucește sub bulbul de lumină coborât pe o sfoară din tavan îl liniștește. Pe o masă ca asta tăia și el găinile acasă. Le ținea de aripi, le lipea gâtul de tablă și lovea cu barda. Na, futu-ți dumnezeii mă-tii să-ți fut zicea, mai ales când dădea peste vreo găină mai bătrână care se zbătea și-mproșca cu sânge șorțul de piele tare, fața lui Lazár, tabla, iar uneori cheaguri de sânge i se întăreau pe firele de păr lung de pe brațe pe care nu se sinchisea să le curețe înainte să se întoarcă la birtul lui și să servească vreun client. Asta i-ar face și lui Péter acum. Oftează și deschide ochii.
— Te-aș fi putut primi la mine la birt, Péter. Ți-aș fi oferit un păhărel, am fi vorbit ca oamenii, chiar dacă tu nu mai ești unul.
Lazár recunoștea un tranziționat de la o poștă. Oficial, n-ar fi avut dreptul să-l numească așa pe Péter. Termenul era peiorativ, mai ales că majoritatea alegea să-și pună implantul care le ștergea amintirile și emoțiile care le-ar fi putut afecta productivitatea și longevitatea. Fără stres și fără trecut. Oamenii trăiau mult. A fost și Lazár aproape de a face pasul spre tranziție. Mai ales după ani de încercări nereușite de a-și regăsi fiul. Decăzut la muncă, unde colegii tranziționați se descurcau exponențial mai bine decât el și fără alte perspective în oraș, s-a întors permanent în satul în care inițial venea doar în weekend ca să aibă grijă de o casă goală și o livadă de pomi fructiferi. Cu câteva sute de litri de țuică în beci, distilată de generații, din tată-n fiu, fără un scop anume, altul decât că e păcat de prune/mere/pere să se strice odată căzute din pomi, a deschis un birt în curte, în fața cămăruței mici în care ardea focul non-stop sub un alambic.
Clienții lui Lazár, bețivii universului, îi ziceau ultimul țăran de weekend. Și-apoi îi făceau cu ochiul să le mai toarne un păhărel. Să-nceapă Tranziția, amin! închinau paharele și le dădeau pe gât. Rămâneau apoi împietriți în jurul mesei cu scaune de plastic roșii. Lazár le deschidea umbrela decolorată ca să nu le intre soarele în ochi cât stăteau înțepeniți așa, ca niște Iisuși ce-și dădeau sufletul tatălui lor, cu capul în unghi drept și ochii dați pe spate. S-a întrebat dacă se simte că intră lumina în ochi dacă îi ai dați peste cap. A încercat de câteva ori să stea și el așa, cu gâtul rupt ca unui pui și să-și expună albul ochilor la soare și să priceapă de ce aleg oamenii poziția asta ore în șir. Ei au dat și numele birtului lui improvizat. Îi ziceau La Masa Tăcerii. Mai târziu a aflat că alcoolul le bloca temporar implantul. Și corpul. Doar așa amintirile reveneau.
Majoritatea își vânduseră pământul și proprietățile patronilor de la Arenda. Pe atunci toți credeau că ăla e viitorul: să vinzi, să te implantezi și să pleci. Copiii să-ți crească la oraș, să fie expuși la școli bune, să învețe engleza și chineza și să se priceapă la algoritmi și calculatoare. Să lași în urmă satul cu bețivii lui, cu turmele lui de vaci cu armura de bălegar întărit pe picioarele din spate. Într-un fel, Lazár înțelegea, pământul și animalele îți dau de furcă, se îmbolnăvesc și te obligă uneori la două dimineața să scoți vițelul cu o mănușă chirurgicală care se decalotează ca un prezervativ XXXL în care-ți introduci mâna până la umăr. Toate astea pentru trei, patru litri de lapte pe zi și o sută de kile de carne de vițel pe an. E complicat.
E complicat și să-ți regăsești fiul chipat care nu-și amintește de tine. A sperat până în ultimul moment că i se va duce vestea birtului lui și că poate, într-o zi, îl va întâlni în congregația de Iisuși privind la inerți în soare. Prostrat. El îi va aminti cine e, îi va sufla viață în trup.
— Péter, sunt prea bătrân și bolnav ca să o mai lălăi cu interogratoriul ăsta mut. Am pus treburile cap la cap, aveți nevoie de mine în experiment pentru că-mi amintesc. Dacă mă scol din criogenare peste cincizeci de ani și vă spun că trebuie să merg să așez umbrelele La Masa Tăcerii, veți fi reușit. Sună bine în teorie și pentru mine. Am o altă șansă să-l regăsesc pe Teo. Am totuși o condiție. Dacă mor în crio, să mă lăsați să mă întorc ca barză. Am o scrisoare de livrat.
