Povestire scrisă de Gabriela Tănase, aleasă de Cristina Andone la Creative Writing Sundays, pe 17 mai 2026, la tema: „Tema: Jurnal ludic cu femei, a la OuLiPo”.
Să-i spun sau s-o las să moară proastă? Păi să vedem: dacă-i spun, în primul rând, or s-o apuce pandaliile, că nu, ea n-a făcut, n-a dres, o să nege ca o domnișoară de pension scandalizată. Apoi, când o să conștientizeze că există dovezi și cât de groasă e treaba, o să mă-ntrebe de unde știu și cum am aflat exact, o să vrea să-i povestesc cu lux de amănunte. Mi se pare normal; în situația ei, aș face pe dracu-n patru să obțin toate detaliile. Și aici e buba… că eu n-o să vorbesc nici sub tortură. Povestea asta o iau cu mine în mormânt.
Pe de altă parte, dacă nu-i spun… aș putea la fel de bine să o leg de un scăunel – din ăla pe care stai chircit de-ți paralizează genunchii –, să o cobor pe fundul unui puț și să dau drumul robinetului de căcat să curgă peste ea. Și nu doar atât, să mă uit bine-mersi cum îi trece de umeri, de nas, de creștetul capului până când, într-un final, face bulbuci la suprafață. Halal prietenă și colegă de apartament mai sunt și eu! Cu o prietenă ca mine… îți disponibilizezi dușmanii; își cere scuze karma pentru ce ți-a făcut… în compania mea, te ocolește și trăsnetul.
Cel mai aiurea e că ea nu știe că eu știu. Și-și vede frumușel de rutină, ca o babă senilă și fericită. Azi dimineață, cât se fâțâia prin casă înainte să plece la spital, eu mă uitam la ea de pe balcon și mă gândeam: cum își freacă Mirela mea liniștită matcha-ul cu Chopin pe fundal… nici naiba nu știe ce-i poate pielea. Olimpică exemplară cu bursă, în ultimul an la medicină – asta ar scrie pe burtiera de la știri, precedat de „ȘOC” sau „SCANDALOS”, în funcție de inspirația de moment a editorului. Ca să fim sinceri, a picat pe subiect, e fix ce-aș fi introdus și eu ca diversiune strategică, după demiterea premierului și o alertă falsă despre Hantavirus.
Acum revenind la situația Mirelei, n-am cum să o ajut pe ea fără să mă șifonez eu mai întâi. Vreau să fac asta? Nu. Intervenția mea ar putea s-o scoată din rahat? Da. Îmi pasă de ea? Da. Mă voi răzgândi? Cel mai probabil nu.
Și ca să fie o zi de colecție, m-a sunat și mama, cu un singur scop: să mă enerveze. M-a luat pe la Ploiești că ce mai fac, ce-am mâncat azi… și cât de supărată sunt că a plecat Doru în Germania. Cum îi explici frumos unui „părinte îngrijorat” că nu e OK să-ți urmărească fostul pe Facebook – e un talent pentru care mai am de plătit vreo trei ședințe la psiholog pentru că deocamdată îmi iese doar explicatul, nu și frumosul. Și da, vorbim despre același Doru care, dacă o întrebai pe mama acum câteva luni, nu făcea nimic cu viața lui. Acum, că are un job de inginer la o corporație în Germania, tot nu e bun, că se face „workaholic d’ăla”.
Mă rog, după ce ne-am plictisit amândouă de subiectul Doru, mi-a spus că ea m-a sunat pentru că are o surpriză pentru mine. Maxilarul mi s-a încleștat instantaneu – ultima surpriză de la ea a fost un covor persan trimis cu duba unui vecin de bloc. M-am uitat la covorul rulat, care stă pe șifonier de vara trecută și am întrebat-o care e surpriza. O programare la coafor, cică. I-am spus că eu îmi fac părul acasă. Mare greșeală. Mirela merge la salon o dată la două săptămâni și iubitul ei o venerează, nu o înșeală cu una care i-a cumpărat vechea bicicletă de pe Vinted. Unu – zero pentru mama, pentru că tot ce a spus e adevărat. Ar fi fost cinci-unu pentru mine, în scenariul în care ar fi aflat și ea noutățile despre colega mea de apartament. Sau cine știe, nu e exclus ca mama să fie singurul om care i-ar putea găsi o justificare. Doar așa, ca să-mi demonstreze mie că Mirela excelează chiar și când o face de oaie. În fine, aparent îmi plătise un pachet complet la nu știu ce salon de fiță din Dorobanți, eu doar să mă duc și să stau cuminte pe scaun. Dacă mă duc azi, promiți că nu-mi mai faci surprize? Te pupă mama, mi-a spus înainte să închidă.
La salon, o tipă tunsă pixie, care putea să aibă la fel de bine 17 sau 34 de ani, s-a prezentat ca hair stylistul meu. Apoi mi-a spus că îmi poate oferi apă plată cu lămâie sau cu castravete, la alegere, și i-am râs în față, convinsă că glumește. Încă mă gândeam dacă să cer doar un spălat sau să fiu rebelă și să-mi tai și vârfurile, când tipa mi-a zis că are instrucțiuni clare de la mama mea să-mi facă un balayage și bucle relaxate. De ce? Deee ceeee mi-aș face așa ceva? Dacă tot ai cap de elf, zi-mi și mie, că poate cunoști misterele vieții. Așa am aflat eu de la pixie-cap-de-elf că maică-mea vrea să arăt perfect la întâlnirea cu mătușa. Sigur, ea nu știe că mama se lansează într-o competiție absurdă de câte ori soră-sa din Canada vine în vizită. „Lasă, dragă, să nu creadă că noi, care am rămas în România, suntem niște amărâte.” – sub o formă sau alta, ăsta e motto-ul ei de fiecare dată când se revăd. Îi spusesem că poate trec și eu să o salut în weekend, nu că mă transform în altă persoană ca să facem teatru de sufragerie. Dar așa e mama, îi dai un deget, îți ia toată mâna, ți-o smulge din umăr și-ți dă cu ea peste față…
Am luat-o ușor la pas. De când m-am despărțit de Doru, îmi place să mă pierd prin oraș pe străduțe necunoscute. M-am mutat la București pentru el, fără să știu ce-mi place mie aici.
Mă opresc lângă o vilă magnifică. La balcon, un bărbat își consumă țigara boem; un pic mai la stânga, o fată suplă cu craci albi ca marmura stă agățată de toc și curăță un trandafir cățărător. O pală de vânt îi ridică fusta. Îi văd chiloții cu maimuțe.
