Povestire scrisă de Adrian Urse, aleasă de Mircea Pricăjan la Creative Writing Sundays, pe 14 iunie 2026, la tema: „Un obiect, o stare, un fenomen. Nu o poveste, nu un eseu, ci observații personale, ceva cu miez”.
Am un cireș în curte. Așa îmi doream să încep textul. Am ieșit, totuși, sa mă uit la el. E vișin. Am un cireș care-i vișin. Curtea am nimerit-o. Locuiesc aici de cinci ani și sunt sigur că, dacă e vișin, întotdeauna a fost vișin (iar voiam sa scriu cireș). Nu știu dacă e mai frumos ori mai urât decât alți vișini. Pare să îmi placă de el, acum…ajută și faptul că nu mai știu alți vișini. De altfel, dacă mă întreba cineva ieri dacă în București cresc vișini, aș fi zis că nu știu, dar cred mai degrabă că nu.
Mai știam doi vișini, dar sunt destul de sigur că au murit între timp. Trăiau în drum, vizavi de curtea bunicilor mei, iar eu stăteam cocoțat acolo cu orele. Nu mâncam multe vișine, dar îmi aduc aminte de un clei care se întărea pe scoarță. Mă strâmb când mă gândesc la asta, deci nu cred ca era bun la gust, dar avea o textură gelatinoasă, ca jeleurile. Jeleurile îmi plăceau. Revin la vișin, să nu comit vreo poveste. Nu îmi e clar de ce îl ignor, nu mi-a făcut ceva concret. Dar stă acolo, ca boul, toată ziua. Nu am avut boi și nu știu exact cum stau ei, dar am mai auzit asta cu statul ca boul și mi se pare o presupunere rezonabilă că boii stau, de felul lor, ca vișinul ăsta.
M-am mai uitat de câteva ori la el în ultimele minute, să mă asigur că e vișin. Parcă tot ar putea fi cireș. O fi avut cineva vreodată un cireș lângă un vișin, să știe să îi deosebească înainte sa se coacă? După ce se coc, cireșele fac viermi, vișinele nu (sau nu am prins eu niciodată), așa că avem un câștigător clar. Aștept să apară soția mea, ea știe sigur dacă e vișin, că mă roagă să-i culeg. Deși îmi plac mai mult cireșele, mi-am propus solemn că, dacă Raluca îmi confirmă că e vișin, eu să nu îmi doresc să fi fost cireș. N-ar fi corect. Nu mi-a făcut nimic și nici nu simt ca mi-ar fi dator să facă cireșe, dacă el e vișin. Ar fi fost totuși mișto, că ar fi contribuit și el cu rata o lună din douăsprezece, admițând că le-aș fi vândut în piață. Bine, pentru asta ar fi trebuit să le culeg, iar pentru a le culege ar fi trebuit să le observ. Ar putea să facă liniștit și caviar.
Ies în fiecare dimineață aici să fumez și mă uit prin el. Nu avem o relație și e evident că, dintre noi doi, eu sunt muist cu el, nu el cu mine. El face tot ce poate. Bine, e și relaxat. Atât de la faptul că stă ca boul toată ziua, cât și de la faptul că nu își cere să facă altceva decât face. Și, după discuția asta, e evident că nici eu nu îi cer. E drept că nici el nu îmi cere mie, dar rămâne între noi o distanță insurmontabilă: eu obișnuiesc să îmi cer. Chiar dacă o să îl privesc cu mai multă înțelegere după discuția asta, n-o să fim niciodată cu adevărat prieteni. Cum m-aș putea lega vreodată sufletește de cineva care se suportă cu atâta nonșalanță?
P.S.: a venit Raluca de la dentist. E vișin. E sigură, am întrebat de două ori.
P.S.2: între timp, s-a parțial copt. Mă bucur că am văzut.
