Povestire scrisă de Luiza Alecsandru, apreciată de Mircea Pricăjan la concursul trimestrial de povestiri – „George cel mut ca un pește își dă drumul la gură tîrziu în viață, deja om în toată firea, după un accident la care e părtaș în drum spre pescuit. Nici nu mai contează ce are de spus în sala de judecată, unde a fost citat ca martor. Martor a fost până atunci toată viața. Mi-a rămas în minte scena în care, după divorț, mama lui îi face cadou lui George-copil un pește într-un acvariu, „ca să ai cu cine vorbi”. Foarte bine, la fix!”
George simțea picătura rece de sudoare care i se prelingea pe spate, în timp ce ochii îi alunecau continuu pe feţele oamenilor din sală. Gura parcă i se încleiase și niciun sunet nu voia să iasă din gât. Și-a dres vocea ca să permită cuvintelor să ia formă. A tușit sec și-a murmurat ceva pentru sine.
Pentru o fracțiune de secundă, s-a revăzut într-o sală asemănătoare, pe când avea opt ani. Un copil slab, speriat, care nu înțelegea de ce părinții l-au adus în faţa unui domn sever și impunător care îi punea întrebări despre ei. Când l-a întrebat cu care dintre părinți vrea să rămână, un nod i-a zgâriat laringele și l-a sugrumat. S-a uitat ezitând când la unul, când la celălalt. S-a înecat cu saliva, a tușit și-a rostit cu voce tremurată:
— Cu amândoi.
Judecătorul l-a privit ca și cum n-a înțeles.
— Vorbește mai tare!
Un val de apă sărată i-a țâșnit din ochi, i-a inundat obrajii, nasul și gâtul. S-a înecat și mai tare și-o vreme n-a mai vorbit deloc, cu nimeni. Maică-sa, cu care a rămas după divorțul părinților, i-a adus un peștișor albastru și i l-a pus într-un mic acvariu, în camera lui. L-a mângâiat pe cap și i-a zis:
— Ca să ai cu cine vorbi.
Se uita mai toată ziua la mișcările alerte ale peștișorului care încerca să se acomodeze cu noul acvariu. Își deschidea încontinuu gura ca și cum ar fi vrut să comunice cu băiatul, în timp ce-l privea prin geam, mişcându-și ușor franjurii albaștri din coadă și aripi. Înota frenetic, când spre dreapta, când spre stânga, revenind apoi să-l privească. S-a trezit că-l întreabă, vorbind pentru prima dată după vreo jumătate de an:
— Și ţie ți-e greu să vorbești?
George e bărbat în toată firea acum, cu doi copii mari. Merge apăsat, ca și cum o povară invizibilă îi atârnă de fiecare picior, vorbește laconic la lucru și la fel de puțin în familie. Pare că rostirea cuvintelor îl istovește, așadar își păstrează energia zilnică prin muțenie. Poate de asta l-a și invitat Nicu la pescuit, știind că-i taciturn. Să nu sperie peştele, ca alţi pescari care vorbesc într-una. Pescuitul e un hobby tăcut, nu neapărat solitar, dar tăcut. Privești suprafața apei, privești întinderea firului undiţei, taci și devii mut ca peştele pe care vrei să-l prinzi. Devii una cu ce iți dorești. Asta poate-i ajută pe peşti să supraviețuiască mai mult, e adaptarea lor. Dacă ar vorbi, bulele de oxigen s-ar ridica într-una la suprafață și pescarul ar ști exact cum să-i localizeze și să-i momească.
Dar aici n-are de ales, trebuie să vorbească. E martor citat la tribunal. În orașul asta mic, unde nu se întâmplă nimic, oamenii vin să audieze procesele doar din plictiseală, ca la un reality show. Sala e plină și toată lumea e cu ochii ațintiți spre George. Ochii lui căprui, cu pleoapele semi-căzute, se uită când la Nicu, care-l privește cu speranță, când la femeia în negru, cu un copil mic în brațe și alţi doi în spatele ei. N-o cunoaște pe femeia asta, n-are nicio datorie faţă de ea, e o necunoscută dintr-un sat, care-a avut nenorocul să-și trimită bărbatul după scutece pentru copil, la momentul nepotrivit.
Dacia Logan prăfuită îi ducea spre lacul de pescuit de la capătul satului. Era devreme și lui George îi era cam somn. Îl ținea treaz muzica tradițională de la radio, unde o voce pițigăiată se jeluia de dor. O ceaţă lăptoasă se așternea încă pe miriști și îngreuna vizibilitatea. Nicu îl rugase să caute pe telefon un loc unde-ar putea să mănânce după-amiaza, când vor fi lihniți. Găsise un bar local cu bucătărie și-i citea lui Nicu meniul. Nicu a râs, s-a uitat înspre el și-a strigat cât să acopere vocea cântăreței de la radio:
— Ce mormăi acolo? Parc-ai mâncat mămăligă, ca peştii! N-ai băut cafea?
Zgomotul unei greutăți care-a lovit brusc parbrizul i-a curmat râsul. S-au dat jos din mașină și-n timp ce radioul tocmai emitea o sârbă sprinţară, l-au privit blocați pe bărbatul întins pe burtă, cu piciorul drept îndoit nefiresc sub corp. Un fir de sânge i se scurgea de undeva de sub cap și se întindea spre un pachet de Pampers aruncat ceva mai încolo. Își amintea de Nicu aplecat peste bărbat, vorbindu-i speriat și de vocea lui sacadată în timp ce discuta la telefon cu cei de la ambulanţă. Apoi tot vocea lui, dar plină de năduf:
— Tocmai azi s-a găsit, mama mă-sii!
De parcă era vina omului! Nu era vina nimănui. Erau într-unul din satele uitate de lume unde nu există nici măcar trotuare, darămite trecere de pietoni. Aveau viteza legală, deşi nițel la limită. Cine fusese mai neatent, Nicu luându-și ochii de pe volan sau omul care nu s-a asigurat, traversând prin ceaţă? Bărbatul murise în drum spre spital, iar el era acum martor la un proces de omucidere din culpă, cu zeci de ochi ațintiți asupra sa.
— Când vorbești, mereu îți scapă ceva din viață. Iar din viață scapă cine poate.
Ca un șuvoi ce-a rupt barajul, cuvintele țâșnesc din gura lui George, articulate cu forță şi inundă liniștea sălii. Vorbește și vorbește, până ce aude, ca prin vis, ciocănelul judecătorului. Se oprește și se uită la oamenii care-l privesc intens, ca asistând la o scenă de teatru. Nicu are faţa în palme, iar femeia în negru plânge mocnit, strângându-și copilul în brațe.
