Povestire scrisă de Ștefania Miclea, premiată de Mircea Pricăjan la concursul trimestrial de povestiri – „‘Nu prea e obișnuită nici să se privească din afară, ca și cum și-ar sta dinainte.’ Și totuși pare că protagonistei îi iese foarte bine acest autoportret lăuntric, pornind de la sentimentele de frică și vinovăție – nejustificate! – trezite de infidelitatea soțului. O relație care s-a răcit o ține însă captivă pentru că-n afara ei frica ar fi mult mai mare. Un text-analiză cu un final dintre cele mai dezarmante.”
Îi dă din nou târcoale aceeași senzație de teamă difuză amestecată cu greață. Stomacul îi tremură și vibrațiile i se răspândesc în tot corpul. I se face frig. Pielea se încrețește vizibil pe brațe. Picioarele parcă nu mai sunt ale ei. Se așază. În fundul curții, iedera acoperă din loc în loc gardul vecinilor. Scaunele de plastic sunt clădite unele peste altele. Câtă dezolare încape în lumea asta, se gândește. Greața urcă odată cu frigul și o surprinde gestul cu care își cuprinde umerii cu palmele.
Închide ochii și vede din nou mesajul lui, primul pe care l-a deschis dimineață din lista celor intrate peste noapte în mesageria telefonului. Mulțumind pentru pastele cu fructe de mare și pentru seara „extrem de agreabilă” petrecută cu prietenii.
El, care detestă fructele de mare.
El, care nu are niciodată timp pentru prieteni.
El, care aseară fusese, chipurile, în vizită la tatăl lui.
Și dând asigurări că va face în așa fel încât să petreacă weekendul următor împreună.
El, care tocmai o anunțase că i s-a ivit „o ocazie de neratat” și că se va întâlni săptămâna viitoare cu niște furnizori.
O mișcare mai pripită a mâinii lui, o zbatere în plus a pleoapelor care acoperă fatal numele destinatarului, o încredere la limita orbirii, nimic mai mult, și de partea cealaltă o inimă își pierde o bătaie, și încă una, nu le va mai recupera niciodată, poate continua și așa, doar ar trebui să se fi obișnuit deja.
Frica simte golul care nu poate rămâne gol și se târăște să-l umple. Ia în stăpânire spațiul dinaintea ochilor, pe care îl tulbură, făcând ghiveciul cu violete de Parma așezat pe pervaz să semene cu o ciupercă buboasă. Vine de peste tot, de sus, din spate și de la subsuori și așteaptă să i se recompună sub piele, să se concentreze, să devină esență de frică. O simte alunecând pe ceafă, spre omoplați, astupând, oare pentru a câta oară, locul acela magic de unde cândva îi răsăreau aripi.
A simțit pentru prima dată tentaculele fricii în urmă cu mai bine de douăzeci de ani. Fiica cea mică împlinise 4 ani, își aduce bine aminte. Pe atunci era tânără, și îndrăgostită, și cu doi copii mici de crescut. Nu se putea, n-avea cum să fie adevărat! Vestea că bărbatul pentru care a renunțat la Institut și cu care s-a grăbit să facă doi copii are pe alta a luat-o de pe picioare.
Nimic nu te pregătește pentru o astfel de veste, oricât de multe alte cazuri cunoști, oricât de mult ai fi citit despre asta sau oricât ți s-ar fi atras atenția, cu cele mai bune intenții, firește.
„Unde-i Adi? Iar are de lucru? Te lasă cam mult singură.” Sau, cu o grijă încă și mai mare pentru sentimentele unei neveste: „Pe unde umblă bărbatu-tău? Vezi ce faci, că n-ai fi tu nici prima, nici ultima care se trezește cu ochii-n soare!”
N-o să uite niciodată cât de frică i-a fost. Și rușine.
Și acum îi e rușine. Îi e rușine până și să recunoască că-i e rușine. De fete, în primul rând. Ar fi a doua oară când ele i-ar spune ce au aflat și apoi ar întreba-o „Și ce ai de gând să faci, mamă?” Pentru că, mai mult ca sigur, ele știu deja, așa cum au știut și data trecută și cum au știut cu toții, de fiecare dată. Câte alte dăți au mai fost? Două? Trei? Mai multe? Cu siguranță mai multe, nu mai știe, nu vrea să se gândească la asta și nici la discuțiile alea năucitoare despre ce i se părea ei că s-a întâmplat, pentru că asta auzea mereu: „Ți se năzărește ție. Tu vezi doar ce nu se-ntâmplă, de parcă n-ai altă treabă.”
De ce îi e rușine? Nu ar trebui să-i fie, dar nu se poate stăpâni. Dacă se gândește mai bine, nu e atât rușine, cât vinovăție. Da, se simte vinovată, de fapt.
Îi revin aceleași gânduri ca prima dată. Poate dacă ar fi știut să-și pună și altceva în afară de pijamalele de bumbac sau de hainele de casă. Poate dacă ar fi fost mai drăguță serile, când el se întorcea târziu, chiar dacă ea era frântă de oboseală după o zi încărcată la birou, o cursă rapidă după lapte, pâine sau ce-o mai fi fost nevoie atunci, o cină pregătită cu gândul la ce-i place mai ales lui, verificatul temelor, strânsul rufelor. Sau mai puțin insistentă și cicălitoare, chiar dacă ar fi avut nevoie să vorbească el cu meșterii pentru reparatul gardului, să ducă el mașina la service, să preia el din ritualul mersului la culcare al fetelor.
Măcar din când în când.
Să lase telefonul și să vorbească și despre ei doi.
Măcar puțin.
Nimic nu mai e valabil acum, știe. Are 50 de ani. Destul cât să se simtă deja de 51, 52, 53, oricum, odată ce ai trecut de 50, mai contează? Și-atunci? De ce îi e frică? De ce îi e rușine? De ce se simte vinovată? Ce vrea? Asta ar trebui să se întrebe, de fapt, își spune.
Se ridică. I-ar prinde bine să iasă puțin în grădină. Să vadă cât mai au narcisele până să înflorească, pe unde au mai răsărit primulele, despre care a auzit că ar fi purtătoare de noroc. Așa o fi. În martie, lună numită după zeul războiului, își începeau romanii anul și, se spune, tot atunci reluau și războaiele.
De asta îi e frică? De un scandal? De reproșuri din partea familiilor? Să nu se supere mama, prietenii, asociații?
El n-a vrut să recunoască nici în ruptul capului, în niciuna dintre dăți, îi repeta întruna că ele sunt cele mai importante, că pentru ele se întorcea acasă în fiecare seară, că nu a fost nimic de fapt, că s-a terminat. Ca și cum ceva ce nu există se poate termina, câtă nerușinare. De fiecare dată, aceeași scenă. Și, din nou, aceeași ar urma, e convinsă. A obosit. S-a săturat să audă aceleași replici, să joace același teatru, pentru că, până la urmă, sunt doi în relația asta schimonosită.
De data asta n-o să spună nimic, n-o să pornească din nou vârtejul discuțiilor din care iese mereu ciopârțită și pe care el le uită a doua zi sau se face că n-au existat, pentru că altfel nu înțelege cum de el reușește să se poarte de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, ba chiar să se bosumfle și să-i ceară să-i explice ce are, dacă nu-i răspunde suficient de repede atunci când o întreabă dacă a vorbit cu fetele sau când e gata masa.
Narcisele așteaptă cuminți, la fel cum fac și lalelele, și bujorii ieșiți de o jumătate de palmă din pământ. Mai au destul până să înflorească, deși, dacă vor fi câteva zile legate mai însorite, s-ar putea ca cele de lângă casă, aflate într-un loc mai ferit, să nu mai aștepte. Florile au alte reguli după care îmbobocesc, înfloresc și se ofilesc, nu ca noi, oamenii.
Pas cu pas, mai încet ca de obicei, străbate toată grădina, nu mai ține cont pe unde sunt aleile, nici dacă iarba e umedă pe alocuri și îi udă șosetele. A ieșit în papucii de casă, nici nu s-a gândit să-i schimbe, cum face de obicei de grijă să nu murdărească gresia la intrarea în casă. O să șteargă, își spune, nu e nicio tragedie, niciodată n-a fost, oare de ce mereu i s-a părut că e ceva grav? Poate pentru că așa era și acasă, mama se supăra foarte tare dacă intrau încălțați înăuntru. Încerca să nu o supere, pentru că o vedea de multe ori plânsă și încercănată, sprijinindu-și capul în mâini, la locul ei de la masa din bucătărie. Stătea destul de mult în bucătărie. După ce venea de la serviciu, se schimba și-și punea șorțul, apoi începea să pregătească cina. Întotdeauna făcea un pic mai mult, să rămână și pentru a doua zi, la prânz, când fata se întorcea de la școală. În următoarea zi o lua de la început, pentru că soțul ei nu mânca două zile din aceeași mâncare. Atunci se gândea că mamei îi făcea plăcere să vadă cum bărbatul ei mănâncă cu poftă și-i spune cât de bună i-a ieșit…
Toate sunt la locul lor, abia trezite după iarna lungă care parcă nu se mai dădea dusă. Pomii, florile, iarba. Au mai rămas câteva mușuroaie din toamnă, sunt acoperite de smocuri de un verde crud. Se gândește că i-ar plăcea să aibă o rochie de culoarea asta. Nu e prima dată când are un astfel de gând. La fel spune și când admiră îndelung culorile incredibil de frumoase ale câte unui apus sau când ridică în lumină un pahar cu vin din acela bun, păstrat pentru ocazii. Dar niciodată n-a dus gândul ăsta până la capăt. Hainele îi sunt în tonuri cuminți, de negru, maro, bej, albastru închis, foarte rar alb.
Un fior o străbate din creștet până în tălpi. Nu și-a luat nimic în spate, a ieșit doar în capot. E un alt fel de frig, nu ca cel de adineauri. E frigul cel bun, mai că-i vine să spună.
Se întoarce și se îndreaptă către casă. Nu îi stă în obicei să se uite prea mult la casă dinspre grădină. Nu prea e obișnuită nici să se privească din afară, ca și cum și-ar sta dinainte. Oglinda cea mare se află în holul de la intrare, lângă cuier, dar știe că lucrurile nu funcționează așa.
Se șterge de preșul din fața ușii. Intră și se descalță. E mai simplu să-și șteargă tălpile papucilor decât să treacă apoi cu mopul prin toată casa.
Înăuntru e bine.
Pe blatul din bucătărie vede puiul pus la marinat. A, da, avea de gând să pregătească pui la cuptor cu cartofi prăjiți. N-a făcut de mult, nu că nu-i plac, dar e mult de lucru și, pe cât se poate, încearcă să nu mai mănânce atâtea prăjeli, dar știe că lui îi plac.
O să facă și o salată cu de toate, pentru ea e de ajuns.
