Povestire scrisă de Monica Tarța, apreciată de Mircea Pricăjan la concursul trimestrial de povestiri – „Genul de proză suficient de enigmatică încât să-ți deschidă mintea la povestea din spatele (sau din jurul) poveștii. O fereastră spre o lume (din trecut? din viitor? a conflictelor armate?) despre care simt că s-ar putea scrie un roman întreg. Kudos pentru decupajul atît de bine făcut.”
Nu știu unde sunt, dar știu unde e acasă.
— Cât fac 1+1?
Îmi e sete, aș bea o cană cu apă. De acasă.
— Știți cum vă numiți?
O căpșună imensă, să mușc din ea ca din măr.
— Puteți să clipiți? 1+1.
Văd câte o căpșună în fiecare ochi și nu știu cine vorbește cu mine.
*
Plecasem în misiune cu patru colivii. Îi luasem pe cei mai buni dintre ei, pentru că ploua încontinuu și trebuia să mă descurc cu cei mai curajoși. Pe Paul pentru pieptul mare, pe Jean pentru că zbura repede, pe Agatha pentru că nu era deloc timidă și pe Victor pentru că venea direct la ferestre, fără să zăbovească pe acoperișuri înainte.
În camion se auzea gânguritul lor și un scârțâit de fiecare dată când treceam printr-o groapă. Stăteam în spate și speram că o să aibă vreme frumoasă.
Îmi amintesc că am deschis coliviile când am auzit explozia. S-ar fi întors și răniți, lipsa mesajului ar fi fost un mesaj în sine. Dar nu m-am gândit la ce se va ști acasă, m-am gândit la Agatha, căreia îi bate inima atât de repede când o țin în palme, la puiul ei Florence, la cum își înfoiau puful de pe cap când erau împreună. Ultimul gând a fost la Jean, cum i-ar purta pe toți acasă.
*
Salonul meu s-a umplut de medici și asistente. Sunt mai preocupați să vorbească despre mine decât să-mi explice direct ce se întâmplă. Preferata mea e o doamnă în vârstă, care a stat aseară și mi-a citit toată fișa. A spus că au trecut nouăsprezece ani, că sunt un miracol, că am știut să răspund și la înmulțiri, că e păcat că nu mai am pe nimeni care să vină la mine, dar toți medicii sunt interesați de cazul meu, rar au văzut pe cineva care să se trezească perfect lucid.
Tot Agatha o cheamă. Este scundă și rapidă în mișcări, acoperă tot etajul, dar nu uită să ajungă și la mine. De câte ori mai află ceva, vine repede, îmi dă mesajul și apoi dispare. Întoarce capul după toată lumea, știe ceva despre fiecare, iar tot ce știu eu despre ea este că și-a părăsit țara când era tânără. Aici nu a fost niciodată acasă, dar probabil nici acolo nu mai e.
De când am revenit, am primit vizite și teste, întrebări și multe mustăți încruntate atunci când completează formulare și compară dosare. Nu m-am plimbat, nu am mers în grădină, nu am făcut nimic singur.
Mă uit întruna pe geam, unde de cornișă este prinsă o plasă metalică. E o fereastră pustie. Mă întreb cum miroase afară.
*
Paul a reușit să zboare într-o zi patruzeci de kilometri în doar treizeci de minute. Țin minte perfect ora: la 12:40 i-am atașat mesajul, iar la 13:15 bombardamentele deja încetaseră. Se vorbea ca următoarea dată să primească o medalie pe care să scrie câte vieți au fost salvate în ziua aceea.
Preferatele mele erau Agatha și Florence. Plecau cel mai des cu cerințe de medicamente sau cu transport de morfină. Erau speriate atunci când le luam cu mine și nu știau unde erau atunci când le eliberam. Dar știau unde era acasă.
*
A durat opt luni să pot ieși singur. Încă nu am ajuns acasă, dar pot sta într-o cafenea, să rezolv un rebus, să fac conversație cu cei de la masa vecină, să mai cer un ceai sau biscuiți.
Prima dată am lăsat câteva firimituri pentru un băiat care a venit timid pe spătarul scaunului liber, fâlfâind ușor. Avea penajul ca Victor, dar când pleca pocnea aripile, ca o decolare de alarmă. Ne-am întâlnit patru dimineți la rând și am început să-i aduc și semințe.
În a cincea dimineață, ospătarul m-a rugat să nu îi mai hrănesc. Mi-a spus-o în treacăt, în timp ce strângea ceștile, fără să-mi dea nici un motiv. Scaunul a scârțâit când l-a împins la loc.
*
Agatha s-a oferit să mă ajute cu actele. Am dispărut administrativ, așa mi-a spus. Trebuie să dovedesc că sunt în viață, că am fost în viață, că suntem aceiași, eu și el.
La primărie citim un afiș: Noi reglementări privind fauna urbană: comisia de igienă publică solicită măsuri urgente în piețe și parcuri.
Întrebăm dacă să luăm un bon de ordine pentru pensii sau pentru decese.
*
Am continuat să iau semințe în buzunar până când, o săptămână mai târziu, cafeneaua a plasat un anunț în fereastră: vă rugăm să nu îi mai hrăniți. Victor deja mă recunoștea, așa că m-am mutat în parcul de lângă, unde am umbră de la un castan și o cișmea aproape. Acolo am descoperit că are și o prietenă, sau cel puțin ar vrea el să îi fie prietenă.
Închid ochii și simt raze calde pe obraz, care mă mângâie fără să mă rumenească. Azi am mâncat primele căpșuni de când m-am trezit și mi-a venit în minte un titlu: douăzeci de ani fără căpșuni.
În parc se aleargă copii care au ieșit de la ore, dinspre cafenea se aud cești și pahare. Bat clopotele la ore fixe, iar în tot timpul se aude gângurit.
Pe banca de lângă, o doamnă citește un ziar cu titlul Ce lasă în urmă aripile murdare.
