Povestire scrisă de Oana Axinte premiată de Mircea Pricăjan la concursul trimestrial de povestiri – „Conștientizarea însingurării în relație duce la singurătate, care duce la căutarea unui sens, care duce la descoperirea/ redescoperirea plăcerii egoiste, cea care pînă la urmă a dus la destrămarea relației. Foarte interesant de urmărit demonstrația asta într-un text cu o respirație mai largă decît lasă de înțeles la primă lectură.”
De când am rămas singură, îmi umplu timpul cu activități recomandate de psihologi pe site-urile care-ți dau tot felul de sfaturi cum să-ți continui viața: să te apuci de un hobby, să gătești, să călătorești, să citești, să faci sport. Am ales sportul pentru că pe toate celelalte le bifasem înainte. Cu Paula transpir și-mi pierd suflul în fiecare seară, o înjur în gând pe parcursul celor 30 de minute, îmi forțez corpul, învăț să respir, îmi simt încheieturile dureroase, dar continui ca și când e tot ce mai pot face în viața asta, iar respirația Paulei e egală, vocea mereu calmă: unu-doi-trei-patru. La sfârșitul sesiunii, mă prăbușesc pe salteaua de yoga:
— Băi, a fost mai bine ca sexul ce facem noi aici!
O aud râzând de dincolo de ecranul laptopului:
— Ai uitat microfonul deschis!
Dacă la sport ritmicitatea dată de numărătoarea Paulei e reconfortantă pentru că mă ajută să-mi coordonez mișcările stângace, de novice, după ale ei, când sexul era chiar pe bune, mecanicitatea gesturilor pe care le simțeam ca fiind o cadență în pas de defilare spre marea finală mă scotea din minți, îmi strica orice plăcere: unu-doi-trei-patru. Niciun pic de spontaneitate, unu-doi-trei-patru, nicio urmă de tandrețe, totul pentru orgasm, totul pe repede-nainte ca și când pe răbojul de fapte bune ar fi fost de bifat și juisarea: da/nu ca premiu sau steluță de încurajare – poți mai bine data viitoare!
De ceva timp mă trezeam și nu mă trezeam. Aveam tot mai des sentimentul că ochii nu percepeau realitatea în toate contururile ei, că mintea nu procesa cu viteza obișnuită, îmi găseam greu cuvintele și observasem că în scris, din ce în ce mai des, amestecam literele. Uitam cum îi cheamă pe copiii din clasă, mergeam pe culoarele școlii ca în vis, îl rugam uneori pe Adrian să mă ducă la școală cu mașina după ce pierdeam timp dimineața învârtindu-mă prin casă încercând să mă recompun:
— Am și eu nevoie de timpul ăsta să termin un articol și tu mă fuți că vrei șofer! Ia un taxi!
Nu mai răspundeam, nu voiam să mă cert de dimineață. Îmi înghițeam adesea vorbele și plecam cu taxiul, în haine lălâi, nemulțumită de propria-mi prezență, sâcâită de pretențiile unui partener mereu odihnit:
— Noi când mai facem dragoste?
Mă simțeam permanent vinovată, neputincioasă, angoasată de faptul că anticipam starea de veghe în noaptea care urma, înfricoșată de episoadele de anxietate care erau tot mai dese, de neștiința în a le gestiona, nefericită de faptul că vedeam că nu mă dorea, nu mă vedea, ci doar avea nevoie de mine. Noi când mai facem dragoste? Îmi era jenă să-mi expun trupul lăbărțat, cu cicatricea cezarienei peste care se lățise un colac de grăsime, petele de psoriazis tot mai mari care mă făceau dizgrațioasă în proprii mei ochi. Noi când mai facem dragoste era despre și pentru el, nu pentru noi; eu nu mai aveam parte de admirație, de apreciere pe nici un palier până la pat. Reacționam vehement, ascunzând adevăratele motive, deși tânjeam la rândul meu după o clipă de afecțiune:
— Numai la asta te gândești! Muncesc toată ziua, sunt epuizată, ai mai putea mișca și tu ceva în casa asta!
Ca să nu mă mai tulbure ritmul anticipat, dansul cu pașii deja repetați, mângâierile în locuri pe care le știam deja și care nu mai produceau vreun fior, dimpotrivă creeau sentimentul unor bătături, ușor incomode, ușor dureroase, îmi lăsam mintea să alerge pe alte muzici. Visam, deși cuprindeam vizual chipul congestionat al bărbatului meu, ochii lui care căutau confirmări, umerii care urcau și coborau, îi înregistram respirația tot mai scurtă și tăcerile înnebunitoare pentru mine și îi zâmbeam când se prăbușea epuizat. Evadam. Poate nu am fost compatibili, cu toată chimia noastră bună; după ce s-a dus pasiunea aia de început n-am mai știut niciunul cum să continuăm să aprindem artificii în celălalt sau nu ne-a mai păsat. Am luat de bun faptul că ne știam toate butoanele, stimulii și reacțiile și am încetat să întrebăm, să explorăm, să mai fim curioși în legătură cu celălalt. Curioși despre ce gândeam fiecare, despre cum ne vedeam unul pe altul, despre ce-l putea satisface și pe celălalt nu doar știind că insistând după același tipar, cu aceleși gesturi considerate ca fiind sigure pentru că, dacă a mers o viață, va mai merge și azi. N-am fost compatibili în sensul că am ajuns, și nu doar în pat, să funcționăm egoist, urmărind propria satisfacție, izolându-ne și excluzându-ne reciproc din fărâma de bucurie personală: eu am început să țin doar pentru mine toate poveștile pe care le scriam, iar el nu mă mai solicita cu nicio părere privind vreun articol pe care-l publica, ba mai mult, într-un acces de puerilă gelozie intelectuală m-a scos din lista de prieteni pe rețelele media pentru un comentariu în care i s-a părut că l-am atacat. Ăsta era sentimentul pe care-l trăiam în ultimii ani, că până și sexualitatea partenerului meu urmărea în mod exclusiv propria satisfacție, iar eu devenisem obiectivarea a cine știe căror fantezii, dar nu mai contam ca personajul Luana de la început. Eram și eu acolo, dar cumva fără chip, fără personalitate. Aveam de fiecare dată nevoie de încă o secundă pe care mi-o lua egoist doar pentru el, deși dorea validarea faptului că eram bine amândoi. S-a întâmplat de câteva ori în somn, cufundată fiind într-un profund vis erotic, să-mi iau secunda pentru propriul apogeu. Acolo, în vis, Adrian era iar bărbatul tandru, cu gesturile potrivite, fără grabă, creierul mă servea conștiincios pentru a-mi oferi ceea ce partenerul meu nu mai știa să ofere; a fost șocantă descoperirea și imposibil de împărtășit.
Am început să ne căutăm din ce în ce mai rar, iar când reușeam să ajungem cumva împreună, după ce repetam 1-2-3-4 ca la orele de sport pe care le uram în gimnaziu, se scuza rușinat:
— Cât să te aștept? M-am masturbat după amiază.
