Povestire scrisă de Andreea Ferigeanu, apreciată de Mircea Pricăjan la concursul trimestrial de povestiri – „Nu e nimic de carton (sau de hîrtie) în personajul din povestea asta. Vocea lui e credibilă, iar asta face credibilă și bucata de viață pe care alege, cu ajutorul autorului/autoarei, să ne-o prezinte. „Aveam ritm, aveau ureche”, spune despre el însuși. Da, asta se simte și în text, care într-adevăr cântă.”
Eram bocciu, așa-mi spunea profesorul, ești ultimul bocciu, ești nestudiat. Ce să studiez? Aveam 11 ani. Pricepeam greu și nu mă coordonam deloc. Mâna mea dreaptă era mai deșteaptă, o lua înainte, iar stânga rămânea mereu în urmă, ca un picior beteag. Simțeam că are un handicap, atât de rău era. Degetele mele nu aveau putere să apese pe clape, nu ai greutate, îmi zicea, nu puteam să cuprind o octavă cu o mână, ce faci cu degetele alea, ai mâini de cules cartofi, nu de pianist. Ce-i drept, eram gras, aveam degetele cârnăciori. M-am chinuit mult să reușesc să țin mâna pe pian cum trebuie, nu cum îmi venea mie natural, de sus, de parcă frământam aluat, nu faci pâine, îmi zicea, cânți, ești artist, mâna trebuie să fie moale, să mângâie pianul, și mut-o cum te-am învățat, zicea, ai doar 5 degete la o mână, o octavă are 8 note, trebuie să înveți să te miști elegant, te duci acasă și faci exerciții, ți-ai luat pianină? Să-i zici lu tactu să-ți ia. Dacă nu studiezi, instrumentul te trădează, trebuie să studiezi în fiecare zi.
Tata nu avea bani de pianină, pe atunci studiam la o orgă pentru copii cu trei octave, clapele erau din plastic și nu aveau greutate, însă aveau răspuns, săreau înapoi când le apăsai și sunau a plastic. Îmi imaginam arcurile din metal care susțineau clapele și nu era deloc ca-n pianele deschise din Tom și Jerry la care visam eu. Mă apucasem de pian pentru că-mi plăcea muzica din desenele animate. Tata era lăutar, dar nu mă hipnotiza clarinetul lui tata cum mă hipnotiza Bach în Tom și Jerry, fără să știu că e Bach. Învățasem clarinetul din inerție, dar nu-mi plăcea. Tata nu voia ca eu să fac muzică, își dorea să am o meserie serioasă. Țara asta nu mai are nevoie de încă un lăutar, zicea. La noi în casă se cânta mereu. Aveam ritm, aveam ureche. Fusesem la destule nunți cu el. Când a înțeles că îmi place și că asta vreau să fac, m-a trimis la liceul de muzică – a zis atunci că țara asta nu mai are nevoie de încă un urechist. Trebuie să fii muzician, zicea, să înveți note, să te duci la școală, să înveți clasic, altfel vei cânta la nunți toată viața, ca mine, și nu ești respectat. Tu trebuie să fii respectat. M-a trimis la meditații la pian la un prof din Enescu – unul din cei care dădeau ore în privat, ca să nu se prostitueze la nunți. Așa să faci și tu, îmi zicea, dacă nu te bagi la orchestră, te faci profesor. Tata visa să mă vadă în orchestră, la Ateneu, să cânt clasic. Orice, numai lăutărească nu.
M-am apucat relativ târziu de pian și mi-a fost greu să-i prind din urmă pe colegii mei, fie ei urechiști sau nu. La liceu mi s-a zis Șeptaru’, pentru că intram doar pe șapte, adică cu un timp prea devreme. Prin clasa a11a, m-am împrietenit cu niște lăutari pe care îi știam vag de pe la obligațiile tatei și am început să cânt cu ei. Știau și nu prea știau note, cântau după ureche, improvizau, de la ei am învățat multe. Mă vedeam cu ei pe ascuns, tata nu voia să audă. Trebuie să studiezi partitura, nu să cânți manele cu țiganii ăia. Trebuie să-ți depășești condiția, băi Crețule! Ei mi l-au arătat pe Chick Corea care mi-a schimbat lumea. Am început să mănânc jazz pe pâine. Cântam la nunți pentru bani și în rest, studiam jazz. Și băieții de la nunți îmi ziceau Șeptaru’. Până și tata îmi zicea acum Șeptaru’. Mă urmărea. Mă gândeam obsesiv să intru bine, să nu cumva ratez, nu aveam răbdare și ratam glorios. Visam că eram pe scenă cu Mieluță Bibescu și intram pe șapte de fiecare dată. Mă trezeam transpirat. Tata îl iubea pe Mieluță, regele clarinetului, cum îi spunea.
Am dat totuși la Cons și am luat. Secția de jazz.
La liceu avusesem un prof care ne trimitea la concerte de clasică și ne punea să scriem o cronică. Într-o zi a venit și ne-a zis să mergem la Sala Radio. Ați auzit de Ionel Tudor? Era dirijor la Big Bandul de la Sala Radio, îl știam. S-a retras, zice, a fost înlocuit de o femeie. Femeie dirijoare, bă, unde s-a ajuns, de-ar auzi Maestrul Celibidache! M-am dus, iar de atunci, nu am ratat niciun concert. Încercau un jazz fusion, un fel Snarky Puppy, era ceva nou în România, părea un band bine închegat și coordonat – visam să cânt cu ei. Apoi visam că sunt cu ei pe scenă și intru pe șapte. Patru ani mai târziu, am aflat că Maestrul de la pian ieșea la pensie, avea proiecte la Vocea României, mai stătea cu Big Bandul doar până reușeau să găsească pe altcineva. Eram deja la Cons în anul 2, devenisem destul de bun la jazz și îmi plăcea mult. Am aplicat pentru post și am luat.
Tata nu a apucat să mă vadă în orchestră, a murit înainte de primul meu concert. A murit în aceeași zi cu Mieluță. Tata spunea că el e muzicant, iar cei care știu note sunt muzicieni. Când am intrat la Cons, mi-a zis că e bine că duc numele mai departe, că acum e nume de muzician, nu de lăutar. A fost mai bine că a ratat concertul, pentru că de la emoții am intrat pe șapte la primul acord. Visele se mai și împlinesc. Bravo, Șeptare, acum mă faci de râs și pe scenele mari! mi-a spus în noaptea aceea, în vis, în timp ce stătea la un pahar cu Mieluță, ascultau concertul meu și râdeau.
